TrekLens

Harta masivului Parâng nu trădează nimic din măreția munților prin care Transalpina a fost sculptată. La doi pași de șosea, zgomotul acesteia dispare înghițit de coloșii de piatră ce se pun în calea potecii. Câteva serpentine prăfuite ale unui urcuș brusc, și în razele unui soare nemilos suntem cu crestele la picioare – cel puțin o parte dintre ele.

Spre Sud priveliștea se pierde în dealurile subcarpatice până departe spre Campia Olteniei iar spre Nord-Vest zările sunt închise de crestele Parângului, Latoriței și Lotrului. Drumul nostru este însă spre Vest, unde se întinde spinarea șerpuitoare a crestei principale, cu vârfuri de urcat și văi de parcurs. Vreo două turme sunt păzite de niște ciobani blajini și molcomi la vorbă, a căror personalitate pare că o împrumută câinii ce nici măcar nu se sinchisesc să ne latre. Cred că sunt cei mai prietenoși câini din toți munții prin care am fost. Stânele sunt jos lângă pădure, iar lupii și urșii sunt vizitatori statornici la ele. Și totuși… câinii ce însoțesc turmele sunt tăcuți.

Toate vârfurile urcate reprezintă tot atâtea coborâri în șei înierbate, într-un efort ce pare zadarnic. De ce toată această zbatere? Pentru stâncile abrupte aruncate de mâna vreunui uriaș, pentru plaiurile întinse pe ale căror poteci se poate merge pe bicicletă, pentru tăurile în care albastrul cerului se reflectă cu tot cu norii săi și pentru sentimentul de libertate ce îl oferă sălbăticia muntelui.

Vârful Gruiu pare o prelungire a înălțimii Parângului Mare, iar urcușul printre lespezi de piatră și înclinația pantei au o singură parte pozitivă – vârful este vizibil mai aproape cu fiecare pas iar diferențele de nivel dispar complet când privirea alunecă dinspre vârful peste care norii se împleticesc, și cad în văile presărate cu lacuri.

Este o lume de piatră în care tot ce nu are sens în viața cotidiană aici în înălțimi se limpezește. De fapt, aici pur și simplu nici nu contează agitația lumii bulversate rămase la picioarele muntelui. Într-o lume în care totul se transformă rapid, în care timpul aleargă din ce în ce mai repede, întrebările profunde par a nu-și mai găsi sensul. Dar poate că în simpla urcare pe munte nu trebuie căutate motive și raționamente – răspunsul l-a dat Mallory în 1923 și este cum nu se poate mai simplu: because it’s there! Și mai este și frumos.