TrekLens

Un masala chai încălzește atmosfera friguroasă de început de zi, când soarele nu și-a venit încă în fire dar care încearcă totuși să facă ceva mai suportabilă călătoria pe două roți.

Până la Kiagar Tso apare în peisaj un întreg grup de marmote imense – cam cât niște ursuleți mai mici. Se aleargă prin iarbă, se împing și se joacă unele cu celelalte ignorând complet curiosul aflat la vreo 20m de ele. În puținii copaci de pe coborârea spre Valea Indusului s-au așternut culorile toamnei.

Izvoarele fierbinți din Chumathang sunt doar un loc de popas pentru un chai masala fierbinte. Apa sulfuroasă ce iese clocotind din pământ ar avea în principiu proprietăți terapeutice, dar sunt șanse destul de mari de a pleca de aici cu diverse afecțiuni provocate de la gunoaiele deversate pe lângă izvoare. Pentru că… India.

Drumul prost alternează cu cel bun, dar este una dintre acele clipe în care nimic nu mai contează căci valea este pur și simplu încântătoare, cu ape verzi pierzându-se în turcoaz – unul dintre acele momente când nu te așteptai la absolut nimic iar nimicul se metamorfozează într-o minunată clipă prelungită pe zeci de kilometri. Versanții au toate culorile mai puțin pe cea a apei – acel nehotărât turcoaz de ghețar ce spumegă la picioarele lor.

În Upshi, apele Indusului intersectează șoseaua Manali – Leh, cea pentru care erau croite planurile inițiale ce mi-au fost date peste cap de muson. Față de lipsa acută de trafic din pustietățile prin care am umblat zilele trecute, șoseaua asta este teribil de aglomerată. Peisajul nici el nu se poate compara cu toate celelalte drumuri parcurse – în valea prea largă parcă se pierd detaliile pentru a le lua locul aglomerația și prea multe localități. Mă bucur de unul singur în cască, pentru faptul că planul inițial a dat greș și toate mi s-au pus de-a curmezișul. O ușă închisă a deschis multe altele.

Pe cât de dese sunt bisericile de pe plaiurile mioritice, pe atât de multe sunt și aici mănăstirile budiste. Pe fiecare colț mai răsărit de munte, se mai înalță fotogenic câte una.

Palatul Potala din capitala Tibetului, Lhasa, este deseori folosit ca termen de comparație pentru diverse mănăstiri din Ladakh. Așezată în trepte și pe mai multe etaje, mănăstirea Thiksey aduce evident aminte de toate fotografiile cu binecunoscutul palat tibetan.

Înghesuită pe un deal spre a avea priveliști delicioase asupra munților și a văii Indusului, mănăstirea adăpostește una dintre cele mai mari statui ale lui Buddha din întregul Ladakh – 15m înălțime, găzduită pe două etaje. Sălile de rugăciune sunt presărate cu picturi de zeități, culori vii și fotografii cu Dalai Lama.

Dacă ar fi să judecăm după grămezile de bani înghesuite la baza statuilor sau ale moaștelor unor Lama trecuți în neființă, și pe budiști banii îi ajută la spălarea păcatelor. În plus, aici se mai pot lăsa și alimente sigilate – în cazul în care vreunui zeu îi este fomiță și nu are timp să se ducă să cheltuiască banii strânși la picioarele sale. Religia are căile ei bine stabilite de milenii, iar diferențele între religii nu sunt chiar așa de mari pe cât ar putea părea la prima vedere.