Pe firul pârâului Bârsa Tămașului muntele ține o binefăcătoare umbră până când poteca începe să urce abrupt prin pădure. Urcușul este însă scurt, iar izvorul aflat la o bifurcație a potecii la câteva minute distanță de refugiul Șpirlea este ultima sursă de apă. Asta în cazul în care vreo ploaie nu decide să spele muntele de păcate.
Prin brusturetul și pădurea de urzici ce înconjoară refugiul Șpirlea, poteca își face drum direct înspre abrupt. Ultimele petice de pădure se amestecă cu grohotișul scurs de pe vâlcele, iar Zăplazul este poarta magică spre regatul de piatră. Aici stânca găurită de cine știe ce fantezii ale naturii se lasă mângâiată pentru a putea continua traseul spre înălțimi. Câteva cabluri sunt pe post de ajutoare permanente în locurile ceva mai expuse, iar odată intrați pe abruptul botezat La Lanțuri, diferența de nivel ce ne desparte de creasta pe care norii se joacă scade vertiginos. Aici câțiva pași sunt aproape la fel de mulți metri diferență de nivel. Plăcerea cățărării.
O singură limbă de zăpadă întrerupe lumea de stâncă, dar aceasta nu mai are puterea să reziste prea mult. Căldura verii se strecoară până și în cotloanele neatinse de soare, topind tot ceea ce a fost depus întreaga iarnă. Pe brânele înierbate de sub creastă, o mișcare dezvăluie silueta fantomatică a unei capre negre. Ne-a privit câteva momente și a decis să ne ignore. Știe prea bine că ne-ar fi imposibil să ajungem la ea înainte ca ea să aștearnă între noi jumătate de munte, iar asta o face să nu se grăbească deloc. Lumea aceasta de piatră este locul ei de joacă.
Razele de soare încep să se prelingă spre ultimele cabluri care marchează ieșirea în șaua Grindului, la câteva zeci de metri distanță de refugiul omonim. Spre sud norii acoperă încet lama de fierăstrău a crestei sudice, însă direcția noastră este luminată de soare, iar pajiștile sunt presărate cu mici flori multicolore. Bijuteriile cu care muntele se împodobește la cumpăna dintre primăvară și vară. Câțiva bujori galbeni își fac și ei simțită prezența.
Poteca urmează în mare parte accidentata creastă, iar ceea ce părea de jos o minoră diferență de nivel se concretizează aici într-o coborâre serioasă urmată de o și mai serioasă cățărare. Hăul este omniprezent, iar pereții verticali au forme și unghiuri de parcă au fost modelați în plastilină. Salba de vârfuri rămâne încet în urmă, iar cățărarea Țimbalelor este o plăcere pură.
Dincolo de vârful Ascuțit pădurea de jnepeni ne oferă o mostră din ceea ce va reprezenta lupta noastră pentru următoarea jumătate de oră odată ce poteca va începe să piardă altitudine. Câteva sute de metri sunt parcurși într-o îmbrățișare forțată a jnepenilor ale căror crengi le respingem dar care revin încontinuu de parcă ar vrea să ne rețină în mijlocul lor.
Greu cu atâta dragoste vegetală, însă peretele de stâncă pe care este desenat semnul unui izvor ne dă speranță că finalul luptei nu este departe. Izvorul de la Găvan are suficientă apă în el pentru a ne potoli setea, însă rezervele ne sunt suficiente. Mușchiul format în scobitura de stâncă ce ține loc de găleată pentru apă, nu tentează prea multă lume să îi încerce răcoarea, însă aici în abruptul sec al muntelui nici o picătură de apă nu ar trebui refuzată. Filtrată, apa are un simplu gust de izvor. La urma urmei asta și este, doar că a avut nenorocul să se scurgă în mijlocul calcarelor muntelui.
Izvorul este și locul de unde grohotișul începe să se scurgă spre poalele muntelui. Limbi lungi de grohotiș instabil, fie că vorbim de pietricele cât niște grăunțe de nisip mai mari sau de pietre de mărimea unei roți. Nimic nu este stabil aici, iar fiecare pas este similar cu o scurgere ușoară la vale. Un fel de surfing pe pietrișul unde, la fel ca în sportul de apă căderile sunt aproape inevitabile.
Brâna Caprelor vine ca o izbăvire. De aici s-a sfârșit cu grohotișul, iar poteca îngustă este departe de a se ridica la nivelul de risc pe care numele său l-ar putea sugera. Poteca se strecoară pe sub Turnurile Dianei, iar pietrișul de aici este doar o glumă față de tot grohotișul de mai devreme. Cu 16 ani în urmă aici luam contact cu lumea de piatră a alpinismului. De atunci, s-a scurs o întreagă viață și cam jumătate de lume.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.