PE PLAIURI VRÂNCENE

Sub munții Ciucaș cețurile matinale sunt la locul lor, joase, acoperind pădurile cu albul lor de poveste păstrător al tainelor ce se ascund prin înălțimi. Dincolo de pasul Bratocea se întinde peste depresiunea Brașovului un cer de un albastru ireal, care nu ține însă prea mult atunci când roțile adună sub ele kilometri. Ciucașul a rămas în urmă dar Bucegiul și Piatra Craiului își înalță acum stâncăriile, iar Piatra Mare își arată plaiurile înalte peste pădure. Este de ajuns să cotesc spre Est, spre pasul Mușat – poarta Moldovei, pentru ca fuioare de nori să întunece pădurile munților Vrancei.











Pe firul rapid al Tișiței, valea începe ușor să se îngusteze și să capete pe alocuri aspect de canion. Este arealul carnivorelor mari – ursul, lupul și râsul, însă șansele să fie văzute dispar dramatic luând în considerare chirăielile celor ieșiți la plimbare și la târât în lesă cățeii de canapea din dotare ce se împotrivesc din toate lăbuțele.










În vremea stăpânirii habsburgice pe aici a existat o cale ferată forestieră cu ajutorul căreia s-a reușit cu succes până spre finalul secolului al XIX-lea, defrișarea întregii păduri de pe Valea Tișiței. Deși nu s-ar spune, actuala pădure este una nouă, regenerată. Mărturie a acelei epoci mai stă doar terasamentul fostei căi ferate, devenită acum potecă, precum și cele trei tuneluri săpate în stâncă.









Relieful și-a mai schimbat însă forma de-a lungul veacurilor, iar parte din terasament a fost îngropat sub căderi de pietre, poteca ocolind abil prin pădure sau sărind în repetate rânduri apa Tișiței pe niște podețe de lemn. Deși un traseu extrem de popular și aglomerat, deseori mă trezesc înconjurat doar de susurul apei și de liniștea pădurii, cu privirea zburdând liberă peste stânci, brâne și crengi de brad sau fag.









Două arcade de stâncă săpate de mâna omului sunt încununate de un tunel de 267m lungime ce poartă la interior urmele vechi și noi ale viiturilor cauzate de o Tișiță ieșită din matcă. Dincolo de tunel poteca se sălbăticește în urcarea ei spre înălțimile munților Vrancei. Amur mă așteaptă însă pe partea asta a muntelui – explorarea va trebui să mai aștepte.









La mai puțin de un kilometru de intrarea în Cheile Tișiței se află Cascada Putnei – o cădere de apă ce venită de sus din munte saltă peste mai multe praguri de piatră, se înghesuie într-un scoc și se aruncă într-un final într-o albie lată ce nu are aproape deloc de-a face cu caracterul ei jucăuș, formând efemere curcubee când razele de soare fac cunoștință cu stropii rebeli.



Crângul în care mă hotărâsem să înoptez a dispărut între timp în favoarea unei parcări și a unei zone de promenadă amenajată. Să merg înainte în căutarea unui alt loc în care să-mi aștern culcușul nu are sens – nici măcar nu știu unde ar fi acest ‘înainte’. Deciziile luate însă pe stomacul gol vin deseori cu regrete, așa că o conservă încălzită la baza roții vine cu idei bune. Drumul mă așteaptă iar până la lăsarea întunericului mai este ceva vreme.



Leave a Reply

Your email address will not be published.