PE FIRUL VĂILOR

La coborâre munții au alte unghiuri, colțuri pe care la urcare le-am ratat datorită priveliștii minunate pe care o aveam în fața ochilor. Alți drumeți își duc rucsacurile la plimbare spre vârfuri iar ultimele lanțuri și piroane prinse în stânci sunt rămășițele unei lumi de piatră ce se deschide în văi largi și înverzite. Un dans pe verticală, o plăcere în abrupt de munte.





O coborâre de câteva zeci de metri pe o potecă fărâmicioasă conduce spre firul luncii montane. Câteva stâne risipite sunt semnele antropizării locului, dar arată mai degrabă a cabane decât a stâne în sensul cunoscut în România. În plus, iarba arată de parcă gazonul tocmai a fost așternut, și nu distrus cum arată în jurul stânelor din munții noștri. Cum se practică aici păstoritul, rămâne un mister.






Pârâiașul responsabil cu întreaga luncă din căușul munților șerpuiește nehotărât de direcție, iar două marmote grăsune aleargă speriate spre văgăunile lor de sub pietre. Ieșirea din vale corespunde cu o urcare printr-o pădure bogată dar aerisită, plină de flori și ferigi mari. Într-un fel îmi aduce aminte de Apuseni.








O priveliște fabuloasă se deschide acum în urma noastră, iar atracția sa este mai puternică decât cea exercitată de legendarele Sodoma și Gomora. Focul divin ce le mistuia este transpus în tabloul actual de soarele ce ne pedepsește pentru graba cu care lăsăm muntele în urmă. Ce-i drept am mai fi zăbovit noi pe aici o vreme departe de forfota colorată de la poale, însă magia altor locuri își face simțită chemarea. Iar timpul, vorba lui Marin Preda, nu mai are răbdare.







Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *