PE FIRUL RÂMEȚULUI, SPRE O ALTĂ LUME

Planurile de călătorie se nasc ușor. Uneori este nevoie doar de o destinație, iar alteori este vorba despre drum. De data aceasta însă, a fost o amintire. Cu mulți ani în urmă avusesem ocazia să vizitez minunatele Chei ale Râmeţului iar o parte de suflet îmi rămăsese rătăcită prin ele. Am plecat să o regăsesc.

Este prima oară când parcurg călare Defileul Oltului și cu siguranță este și cea mai frumoasă variantă. Malurile se apropie, șoseaua se înnoadă pe după stânci, pe viaducte, se aruncă spre râu și se îndepărtează iar ca într-un dans nebunesc.


Pe autostrada spre Sebeș dealurile sunt punctate de turme de oi, pe fundalul îndepărtat al munților. Râpa Roșie se zărește de departe ca o rană deschisă în coasta dealului, dar până la ea mai este drum lung. Niște indicatoare timide mă scot de pe asfalt pe un drum de pământ presărat cu gropi. Câteva sute de metri mai târziu, drumeagul se transformă în două urme de roți despărțite la mijloc de o coamă mică de pământ. Câțiva metri de nisip condimentează poteca mărginită, pentru amuzament, de șleauri.


Îl las pe Amur să se odihnească în poarta stânei, sub un soare ce arde mai ceva ca-n Bărăganul lui Panait Istrati. Înconjurați de verdeața ce se avântă în cele mai nebunești colțuri, pilonii roșcaţi ai Râpei Roșii contrastează puternic cu peisajul. Turnuri și bastioane – o fortăreață de culoarea zgurii. George, văcarul de la stână, susține că dealul ascunde în străfundurile sale multe metale prețioase ce însă, din fericire, nu se exploatează. Întreb de un izvor, iar el se repede în stână și îmi aduce o sticlă de apă pe care, la cât de rece este, a încolțit imediat bruma.







În Teiuș las în urmă aglomerația, iar răcoarea drumului strecurat prin umbra pădurii mă învăluie. Dăm din nou de soare tocmai la Cabana Cheile Râmețului – refăcută și mult îmbunătățită, nu mai seamănă deloc cu cea din amintirile mele.

Cobor spre firul apei unde marcajul se joacă de-a v-ați ascunselea pe ambii pereți de piatră. Mai prin râu, mai pe scoabe de fier înfipte adânc în piatră, ajung la impresionanta poartă naturală. În amonte, pereții muntelui se apropie și nivelul apei crește.









În locurile unde apa devine supărător de mare, sunt montate cabluri fixate solid în ancore chimice. Unele sunt însă pleznite și cățărarea se face mai mult sau mai puțin la liber.









Pereții de stâncă încep să se depărteze, relieful se îmblânzește și apa devine mai molcomă. Traseul se strecoară pe o potecă mărginită de flori și de urzici. Rai și Iad.





Astfel, ajung în cătunul Cheia, un sat semi-pustiu ale cărui case au fost înghițite de vegetația din care s-au născut cândva. Părăsite de bătrânii plecați în pământ și de tinerii mutați la oraș, au rămas jucăria timpului – doar el știe când se va plictisi de ele. Biserica este însă în renovare.




Casa lui Gavrilă, o casă moțească reparată de o familie din București ce de trei ani s-au mutat aici cu cei doi copii ai lor, pare singura care mai este folosită. Băiatul, cam de zece ani, îmi face prezentarea acareturilor și a casei. Minimul necesar, în stil tradițional. Fetița, de vreo șase ani, este nedespărțită de pisoiul purtat cu grijă la piept. Amândoi sunt foarte dezghețaţi și dornici să comunice în timp ce mama lor, bucuroasă de oaspeți, îmi povestește aventura lor. Aș mai zăbovi câteva ore pe aici, dar din păcate însă, soarele se duce spre alte meleaguri și cortul mă așteaptă la motocicletă.




Leave a Reply

Your email address will not be published.