PE FIRUL APEI, PRIN MUNȚI

Din drumul de pietriș ce străbate uvala Bălileasa în drum spre Poiana Glăvoi, o potecă nemarcată se desprinde pentru a urca abrupt prin pădure. Razele calde ale dimineții se opresc în cetina groasă a pădurii ce adăpostește puțin vizitatul Ghețar de la Bârsa. Ascuns într-unul din multele avenuri din zonă, ghețarul este mic în comparație cu celelalte din zonă și, chiar și în miezul celor mai toride zile de vară tot nu se topește. În hăul pe care îl înghite vegetația, doar speologii pot găsi calea, iar poteca mea își continuă parcursul prin pădurea sălbatică din care te-ai aștepta oricând să îți taie calea o căprioară sau un cerb ce și-au terminat adăpatul la Tăul Negru.







O coborâre accidentată duce spre Peștera Neagră, o cavitate în munte cu mai multe coridoare ce se înfundă după doar câțiva metri. Sentimentul de sălbăticie al locului pune ușor la încercare imaginația și nu este greu să vezi cu ochii minții cum animale preistorice sau oamenii de demult se adăposteau aici în iernile grele.



Adăpostit într-un aven cu două intrări, o parte din ghețarul Focul Viu este luminată la orele amiezii de razele soarelui, vapori răcoroși ridicându-se prin pereții verticali ai avenului. Acesta este al treilea cel mai întins din țară, după cel de la Scărișoara și cel din avenul Borțig, iar sala mare este ocupată în centru de o imensă movilă de lemne putrede, acoperite de gheaţă şi zăpadă, căzute prin larga fereastră din tavan prin care pătrunde lumina. Podeaua peşterii este formată dintr-un masiv de gheaţă care ocupă întreaga sală şi pe care stalagmite şi coloane de gheaţă oferă un bizar peisaj spre o lume apusă.


Hăul ce se deschide între brazi este puțul natural de 35m diametru și 38m adâncime al Avenului Borțig, pe fundul căruia se află un bloc de gheață permanentă cu un volum de 30000 metri cubi, iar sub el, urmând o galerie scurtă se ajunge într-o sală mult mai mare. Fără echipament de speologie, nu se pot vedea însă minunile din interiorul Pământului.


De la Avenul Borțig poteca coboară continuu câteva sute de metri altitudine, strecurându-se printre nenumărate doline – semn al întinderii sistemului carstic din zonă. Până a ajunge la izbucul Galbena, două balcoane de piatră oferă posibilitatea de a întrezări continuarea traseului. Privit de aici de sus, firul apei pare cu neputință de parcurs și nu pot decât să mă întreb pe unde este poteca care se strecoară prin Cheile Galbenei.



Țâșnind de sub o stâncă, izbucul Galbena a format un lac de culoarea unui smarald tulbure ale cărui ape se aruncă în jos printre bolovanii de mărimea unui camion, pentru a se pierde în zeci de mici cascade înainte ca pădurea să ascundă restul cursului de apă.

O potecă de pământ friabil urcă abrupt secondată de un cablu, câștigând niște altitudine prin locurile unde versantul își mai pierde din verticalitatea absolută. Sunt multe porțiuni expuse, unde un pas greșit te-ar trimite la vale fără posibilitatea de a te mai opri până când bolovanii din firul râului nu ți-ar stopa căderea.








Cascada Evantai cu siguranță nu își poate compara mărimea sau volumul cu imensitățile din alte colțuri ale planetei, însă strânsă în menghina aspră a cheilor are o zburdălnicie ce o face să iasă în evidență.

De la baza ei, pe firul râului începe un traseu de via ferrata ce ocolește pe deasupra apa zbuciumată – o sută și ceva de metri de cabluri pentru mâini și scoabe de fier pentru picioare. Piatra stâncii este alunecoasă de la umezeala constantă a văii, iar prizele de picior lipsesc uneori făcând traseul unul puțin mai tehnic – o cădere de la câțiva metri în apa presărată cu bolovani a râului nu este ceva ce și-ar putea dori cineva.




Cel de-al doilea pasaj prevăzut cu cabluri, urcă pe o pantă de pământ sfărâmicios și cu aderență minimă, spre o grotă prin al cărui tavan iese în partea opusă, la vreo douăzeci de metri deasupra râului. O altă serie de cabluri însoțește un pinten stâncos și fără aderență, pentru a ne aduce înapoi cu picioarele pe pământ mai solid doar pentru a da de cel de-al treilea pasaj de via ferrata. De această dată pasajul este orizontal – vreo 25 de metri de cablu de oțel pentru mâini și lanțuri de sprijin pentru picioare, totul deasupra unor ape ce poate nu sunt extrem de adânci dar care cu siguranță sunt foarte reci. Un fel de Aventura Park prin inima munților Apuseni, fără a beneficia de vreun element de siguranță suplimentar.



Am adormit cu Calea Lactee în ochi și cu nenumărate alte constelații ce se înghesuiau să fie zărite prin aerisirea îngustă a cortului, și m-am trezit cu ropotele picăturilor de ploaie însoțite de fulgere ce luminau tot cerul și tunete ce au umplut valea.




Se împlinesc weekendul acesta 46 de ani de când TransFăgărășanul a fost dat în folosință și a putut fi pentru prima oară parcurs pe toată lungimea sa. Invazia din 1968 a Cehoslovaciei și ușurința cu care ar fi putut fi blocate trecătorile ce legau Muntenia și Transilvania, au dus la construcția acestui drum ce se voia a fi unul strategic care să lege garnizoanele Piteștiului de cele ale Sibiului. Sute de vieți au fost pierdute pentru realizarea acestui drum ce astăzi servește în general plimbărilor la înălțime.







Liniștea de altădată de la Bâlea Lac s-a transformat într-un talcioc, cu tarabe ce vând de la magneței de frigider, la flori de colț presate (specie protejată, desigur, dar cine să ia măsuri?!) și mâncare, căci nu-i așa, peisajul nu poate fi admirat fără un porumb fiert sau un mic cu muștar.
Îmi fuge gândul la Vršič – un pas montan din munții Sloveniei în care am ajuns cu mulți ani în urmă cu un Matiz ce ne-a purtat prin multe locuri frumoase din Europa – ce pustiu era acolo cu doar o cabană cochetă în punctul de belvedere… și ce civilizație.







Leave a Reply

Your email address will not be published.