TrekLens

Pentru vreme bună am plecat tocmai în Nord-Estul ţării – doream să revăd Bucovina cu al ei pas Mestecăniș, să parcurg TransRarăul pentru a intra în Maramureș prin Pasul Prislop și să mă întorc peste Pasul Șetref în Transilvania. Starea vremii era de fapt doar un motiv să iau calea Nordului. Nici nu conta de fapt că se anunțau ploi.

Prin vasta câmpie spre Buzău, de nimic nu poate privirea să se agațe. Serpentinele se ivesc abia după Focșani, și odată cu ele apar și norii – fiecare întorsătură a drumului dă o nouă senzație legată de iminența ploii. Cumva, mofturile reliefului fac ca ploile să rămână pentru moment doar un element într-o fotografie.

La Piatra Neamț, în valea ce merge spre Broșteni se îngrămădesc norii ca de sfârșit de lume. La prima picătură opresc pentru a-mi trage pe mine costumul de ploaie și băierile cerului se despică. O streașină mă păstrează uscat până mă ambalez în hainele de ploaie, însă întors la Amur îl găsesc în vreo cinci centimetri de apă, cu grindina ricoșând de el. Încalec și-i dau gaz să ies de sub nor. Șoseaua nici nu se mai vede și mă simt mergând printr-un râu, cu ploaia șiroind peste viziera căștii. La nici zece kilometri depărtare frontul umed rămâne în urmă. Hainele de ploaie jos, poze cu soare și bucurie.

Norii nu se mai dau plecaţi și picături răzlețe alternează cu soare și ploaie persistentă. Dincolo de lacul Izvorul Muntelui, Rarăul cu Pietrele Doamnei pe fundal nu pare chiar așa departe. Cu toate pădurile astea seculare din Moldova și Bucovina, am sentimentul că sunt la zeci de mii de kilometri depărtare de casă, în Estul extrem al Rusiei. Nici traficul nu ajută: camioane enorme cu lemne, mașini de teren pregătite de drum greu și stropite cu noroi până în vârful antenei, sau ocazionalul motociclist de aventură.

Nici ocazionala stropeală ce mă prinde cu hainele de ploaie în coburi nu mă mai deranjează. Bistriţa este învolburată și privind-o în amonte văd exact cu ce mă întâmpină muntele. Am să fiu spalat de toate păcatele pe serpentinele din chei. Cu toată ploaia, savurez peisajul într-o asemenea măsură încât uit să cotesc spre TransRarău și sunt nevoit să mă întorc vreo șapte kilometri. Tot răul spre bine însă, căci revăd cheile Zugrenilor și din alt unghi, locul unde Bistrița și-a creat cu greu drum între Masivul Giumalăului și uriașul zid al Pietrosului Bistriței.

Drumul ce leagă Chiril de Pojorâta, botezat acum TransRarău, nu este unul nou ci un drum vechi de acces peste munte, lăsat pradă naturii și capriciilor sale. Asfaltul este acum perfect, însă faptul că are puţin mai mult de o bandă și ceva ace de păr ciudat orientate, îl face în continuare un drum mai dificil. Pe motocicletă însă, dificilul se traduce într-un zâmbet larg cu savoare de pădure. Este atât de frumos încât nici nu știu unde am să dorm la noapte – este parte din magia mersului cu cortul. Sunt zeci de locuri unde pot așterne cortul însă aștept ca drumul să-mi scoată în cale locul perfect.

Dincolo de Pasul Mestecăniș întorc ghidonul spre Borșa și pe malul Bistriței Aurii văd locul ce mă așteaptă. Este un fel de fâneaţă cu iarbă grasă și așezată frumos lângă un drum secundar. Bistrița Aurie și-a înăsprit culoarea până spre cea a cafelei cu lapte, apele ce se scurg din munţi împrumutând culoarea acestora.

Dimineață deschid ochii spre un cer greu, cu nori umezi, iar la radio se anunță în continuare ploi. Este încă devreme pentru nori să coboare de pe culmile munților pentru a uda văile, așa că gropile drumurilor sunt vizibile. Cineva spunea că drumurile proaste sunt motivul pentru care nu vin turiștii străini în România. Eu cred că dimpotrivă, mulți pentru lipsa de drumuri bat distanțele spre acest capăt de Europa și, decât să fie împânzită de autocare din care să se reverse cei ce doar de mânuță pot vedea străinătățurile, mai bine să fie doar câțiva aventuroși ce caută natura.

Mă simt departe de viața la care am să mă întorc încă din seara asta. Totul este ca un vis trăit pe prea repede-înainte. Pasul Prislop, poarta dintre Bucovina și Maramureș este învăluit de nori și picură ușor. Toată frumoasa arhitectură a satelor o fotografiez cu ochii minții.

Petecul acesta de pământ al Maramureșului a văzut multe vărsări de sânge și multă cruzime. Cei patru ani de ocupație maghiară de pe aici sunt cunoscuți ca ani de foamete, de haine și încălțăminte luate pe cartelă și de crime înfăptuite cu acordul sau la cererea conducătorilor horthyști. Cei 29 de săteni în memoria cărora este ridicat Monumentul Martirilor Români de la Moisei, au fost uciși la mijlocul toamnei anului 1944 de trupele militare maghiare aflate în retragere. Cele zece măști de piatră sculptate de Vida Gheza sunt un decalog al războiului ce sunt poate mai de actualitate ca niciodată:

– întâia mască: să nu se mai tragă în oameni nevinovaţi!
– a doua mască: să nu se mai prade grânele din hambare şi fructele din pomi!
– a treia mască: să nu mai fie aruncaţi feciorii în războaie!
– a patra mască: să nu mai fie închisă lumea în ţarcuri!
– a cincea mască: să nu se mai ia vitele din bătătură!
– a şasea mască: să nu mai fie pângărite fiicele omului!
– a şaptea mască: să nu mai fie spurcat meleagul cu tranşee, sârmă ghimpată şi icre ale morţii!
– a opta mască: să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării!
– a noua mască: să nu se mai dea foc caselor!
– a zecea mască: să nu mai existe lagăre ale morţii!

Vă sună cunoscut?

Cu inima grea părăsesc locurile acestea căci știu că mult prea curând am să ajung în Pasul Șetref – poarta spre Transilvania. Din pas și până spre Salva, natura este majoritară și drumul pare că în orice moment ar putea dispărea dintr-un moft al pădurii și râului.

Venind din Maramureșul sălbatic și cu nori de ploaie aninați pe bolta cerului, Transilvania însorită pare extrem de cochetă cu casele ei cu garduri înalte peste care nu poți arunca nici măcar o privire. Adevărate fortărețe, fiecare dintre ele.