TrekLens

Un pod de aproape patru kilometri plantat în apele lagunei este singura cale terestră de acces în Veneția. Același pod ce apare într-un vechi album de cărți poștale tipărit acum aproape un secol. În alb-negrul altor timpuri Ponte della Libertà abia fusese inaugurat de Benito Mussolini, însă la o distanță de aproape o sută de ani nimic nu pare schimbat cu excepția aspectului mașinilor și al tramvaiului cu o singură șină centrală. La nivel macro, desigur.

O mlaștină plină de malarie pare un loc ciudat pentru a fonda un imperiu, asta dacă nu se iau în considerare circumstanțele epocii – din secolul al V-lea până în al VIII-lea e.n., hunii, goții și nenumărate triburi de barbari jefuiau sistematic orașele romane ridicate de-a lungul coastei Adriatice.

Este greu de imaginat îndrăzneala cu care pionierii acelor vremuri s-au ridicat deasupra circumstanțelor pentru a clădi un pământ nou pe piloni de lemn înfipți în ceva mai mult de 30m de nămol. Insulele lagunei astfel formate au constituit o federație ai căror reprezentanți se supuneau autorității bizantine de la Ravenna. Prin anul 726 e.n., venețienii și-au ales primul dog (ducele local) ai cărui succesori aveau să conducă orașul devenit republică și apoi imperiu, pentru mai bine de un mileniu.

Palate de marmură au fost ridicate pe aceste insule artificiale înălțate pe piloni, iar în loc să se lase impresionați de mareea ridicată, venețienii au decis parcă să o înfrunte prin artă. Picturi în culori desprinse dintr-o paletă a unui pictor generos, muzică barocă și operă, un amestec de bucătării în care mirodeniile ocupau un loc de cinste și desigur băutura tradițională a locului – cocktailul de Prosecco și Aperol denumită generos Aperol spritz.

Deși creștină din vârful palatului ducal și până în adâncul mlaștinilor pe care acesta se odihnește, Veneția a atras comercianți de pretutindeni dar și refugiați ce erau persecutați în Europa Evului Mediu. Deja la mijlocul secolului al XV-lea Veneția era îngropată în mozaicuri aurii, mătăsuri aduse din îndepărtata China și nori de tămâie ce acopereau mirosul greu și sulfuros al imperiului construit pe o mlaștină. Și totuși imperiul s-a extins pe 117 mici insule conectate de vreo 400 de poduri și peste 150 de canale. Un fleac.

Invidioșii de la meteo anunțau ploaie însă soarele învinge încet norii iar ploaia ce ar fi trebuit să se împrăștie se topește într-un cer cu nori sparți în cioburi.

Nenumărate străduțe labirintic construite, într-un mod în care nu poți să nu te întrebi cum reușeau locuitorii să își găsească pe vremuri drumul spre casă, converg spre Piazza San Marco – centrul spiritual și civic al Veneției.

Din Campanile di San Marco se deschide o priveliște de 360°. Undeva spre nord-vest se zăresc munții însă atracția principală este aici aproape, căci întregul labirint încâlcit de canale ale căror ape mângâie zidurile caselor pare a avea o rezolvare. Dar chiar și de aici de sus, întâmplarea face să urmărești cu privirea luciul lichid al unui canal ce pleacă din lagună, iar în loc să se interesecteze cu cine știe ce alt canal, el se oprește în strânsoarea unor case ridicate pe piloni de lemn. Întreaga Veneția este astfel înălțată, iar fluxul și refluxul au lăsat urme pe zidurile roase de vreme.

Zidurile ar putea spune poveștile istoriei ce s-a scurs pe treptele tocite care urcă la etajul basilicii San Marco. Pe fundalul tăcut se târăsc printre cărămizile învechite de timp sunetele corurilor ce îngână cânturi aproape hipnotizante. Este slujba duminicală.

Imensul edificiu de cult adăpostește însă între pereții săi și sala de banchete a ducelui – religia și petrecerile se pare că nu erau concepte prea îndepărtate pe timpuri, de vreme ce scări interioare le leagă pe cele două.

Cea mai frumoasă parte rămâne însă balconul de deasupra intrării în basilică, de unde sub privirile unui cvartet de cai întreaga piață se întinde covor de oameni la picioare, în strigăte de pescăruși ce săgetează azurul.