TrekLens

Spațiul nemărginit al Patagoniei se întinde de jur împrejur sub un cer de cristal. Colinele molcome și drumurile lungi ce o străbat mă duc cu gândul în cealaltă parte a globului, la imensitatea Asiei Centrale. Același sentiment de libertate, sub un zenit nemărginit. Doar câteva zeci de kilometri despart El Calafate de Puerto Natales, însă celebra Ruta Nacional 40 ocolește alte câteva sute de kilometri. Motivul sunt munții care ar fi fost prea complicat de străbătut. Aici în plină câmpie dominată de turme de guanaco și nandu, doar vântul este singurul impediment ce zgâlțâie autobuzul dintr-o parte în alta. Lamele de piatră și gheață ale munților Torres del Paine se ridică la orizont, ghețari vechi de când lumea și senzația de frig ce apare cu mult înainte de a coborî din autobuz.

Intrarea în Chile este semnalizată de multe panouri ce interzic intrarea cu orice fel de produse vegetale sau animale din învecinata Argentina. Cică le-ar contamina prețioasele culturi – de parcă semințele respective și animalele nu s-ar plimba nestingherite peste orice fel de graniță imaginată de oameni. Motivele reale sunt însă economice, pentru a descuraja întreprinzătorii ce vor să cumpere ieftin din Argentina și să vândă la prohibitivele prețuri din Chile.

Copacii au crescut aplecați mai mult sau mai puțin în aceeași direcție, semn că vântul a fost dur cu ei în întinderea sudică a continentului. De pe toată întinderea Pacificului vânturile se adună și nimic nu le oprește înaintarea, dezlănțuindu-se nebunește în Patagonia.

Culorile pictează nebunește cerul spre munții acoperiți de zăpadă, iar pe câmpurile de lângă șosea turme de oi cu lâna în plumburiul favorit al lui Bacovia, alternează cu turmele de guanaco. Un condor planează peste toată scena. Lagunele au culori nebănuite până acum, tapetate pe margini cu mici valuri de sare. Cu gândul la ploaia de azi noapte și la frigul matinal, refuz dezinformarea termometrului care se fălește cu cele +17°C de parcă ar fi vară. Aveam să mă lămuresc în doar câteva minute că avea dreptate. O coloană de oameni se îndreaptă spre unul dintre cele mai cunoscute locuri din Chile – belvederea de la Torres del Paine. Spre dezamăgirea tuturor soarele avea să piardă lupta cu norii ce se bulucesc peste munte. Câteva rafale de vânt prin care experimentez senzația de beție, iar norii care sunt deja la o aruncătură de băț încep să își scuture încărcătura adunată de pe întinderea Pacificului.

Este cald încă și miroase a primăvară. Din lacul format la picioarele impozantelor turnuri, Rio Ascencio își croiește drum și adună cu el toți afluenții din cale pentru a se transforma într-un torent vijelios ce străbate hăul. Câțiva fulgi încep să se înfiripe printre picături, pe măsură ce altitudinea crește peste halucinanta altitudine de 350m, iar vântul ce bate să te spulbere în Paso del Viento, amintește că s-ar putea ca toamna să fie prin preajmă. Refugio Chileno este unul dintre cele câteva locuri unde este permisă punerea cortului, iar exploatarea naturii atinge aici noi cote – Elveția și Norvegia devin brusc țări foarte ieftine. Până acum câțiva ani exista și posibilitatea ca cei pasionați de dormit la cort să poată înnopta în propriul lor adăpost, însă autoritățile au concesionat către două companii dreptul de a găzdui pe cei ce vor să rămână pe munte. Rezultatul este că, într-o țară ca Chile, unde prețurile sunt absolut normale prin orașe, posibilitatea de a dormi într-un cort închiriat se ridică la același preț cu o noapte petrecută în cele cinci stele dintr-un Marriott. Străinii trebuie mulși bine dacă tot au ajuns aici – chilienii plătesc o fracțiune din preț, în condițiile în care se mai plătește și o taxă de acces în Parcul Național. Propun să se introducă o taxă pentru fiecare bocanc. Dacă îți permiți doi, bine. Dacă nu…

Poteca bine bătută nici nu are nevoie de marcaje. În serpentine prin pădure urmează o vreme apa râului pe care o traversează de câteva ori pe podețe, pentru a se avânta printre pietre spre a ieși la belvedere. Iarna bântuie cu fulgi mari și deși. Sub norii albi de iarnă, apele din Lago Torres și-au pierdut turcoazul de ghețar, iar faimoasele turnuri ar putea la fel de bine să nu fie acolo. La +0.2°C așteptarea nu-i ușoară, însă ninsoarea care cade orizontal prevestește schimbarea vremii. Norii nu au cum să se împotrivească vântului ăsta nebun. Douăzeci de minute de așteptare, speranțe, iluzii și deziluzii, pentru câteva momente de spectacol. Cortina este trasă pentru o mână de oameni care au îndrăznit să spere, după care viscolul ne amintește că suntem în plină vară Patagoneză. Logic, doar ninge ca în plină iarnă la noi.

Se face din ce în ce mai frig iar stâncile răvășite pe versant sunt încărcate cu ferigi de gheață. Nu se vede la mai mult de 50 de metri, iar frigul este atotputernic. Acele de gheață înfipte de vânt provoacă senzația unei arsuri înghețate – viscolul este aproape fierbinte.

Așteptarea nu mai are sens. Rangerii parcului au decis că ninsoarea ar pune în pericol pe cei care vor să își încerce norocul cu vremea, așa că traseul devine brusc închis. Atitudinea paternalistă a unor state și instituții trece peste orice drept posibil. În loc de educație, restricții. Mai bine răsturnau niște roabe cu pietriș pentru a împiedica formarea noroiului în poteca ce s-a transformat în albie de porci. O drujbă anunță niște muncitori care lucrează cu spor la felierea unui arbore, iar câteva strigăte mă fac să mă feresc din timp de o bucată de copac ce trece razant pe lângă mine. Conducerea parcului și angajații acestuia nu excelează la capitolul organizare inteligentă.