TrekLens

Pentru întoarcerea spre casă alegem un drum puțin mai ocolit, dar sperăm noi că mai pitoresc – spre Vest, pe lângă granița cu Norvegia.

Râul Ljusnan scoate aburi în frigul crâncen al dimineții. În spatele lui, soarele mângâie cu razele înzăpezitul Sånfjället. Ne pierdem pe drumuri mici și complet pustii, acoperite de zăpadă bătătorită, cu molizi înalţi ciopliți ca stâlpi de telegraf. Asfaltul, singura urmă a civilizației este îngropată sub o mare albă. Senzația de pustietate este aproape palpabilă.

Din spatele unui tractor Lamborghini, câteva vaci în cojoace mițoase ne privesc de sub un breton cam netuns. Ieșim într-un final pe drumuri mai circulate, printre munți îmblânziţi de pârtiile de schi ale câtorva stațiuni.

Lacurile sunt mări albe luminate diafan de soarele ce nu se ridică mai mult de-o șchioapă peste linia orizontului. Enormul Österdalälven, un râu de peste 300 kilometri lungime poartă la vale apele înghețate coborâte din Nord, printr-o pustietate de o frumusețe aparte.

Soarele își începe colorata coborâre spre orizont, tocmai când ajungem în dreptul unei căsuțe cochete din lemn. Deasupra lacului, cerul se întunecă mătăsos ca un văl de păcură lichidă. Departe, spre zarea limpezită de fâșii violete, stelele clipesc reci ca luminile felinarelor de-a lungul unei străzi de gheață.