PASTEL PRINTRE MUNȚI

Roțile se învârt prin toamna târzie spre poalele munților Retezat, spre un sat în care acum mulți ani ne-a lăsat o mașină de aprovizionare a magazinului local. Un autostop nesperat la orele mici ale dimineții, cu rucsacurile aruncate de șofer peste navetele cu pâine caldă. Aduceri aminte…


Ce m-a adus însă în zonă nu sunt amintirile ci Cetatea nobiliară Mălăiești. Ridicată de familia Sărăcin – niște cneji din Sălașu de Sus prin secolul al XIV-lea, aceasta servea de adăpost și în același timp de apărare împotriva rivalilor din zonă. Reparată recent și amenajată pentru a fi vizitată, reușește prin detaliile sale să te atragă în atmosfera vremii.











Drumul peste dealuri spre Silvașu de Sus este mai interesant ca destinația, șarpele de asfalt ondulându-se molcom cu priveliști spre departe. Trafic masiv pentru o zonă ce altfel rar ar fi văzut vreun automobil, însă mănăstirea Prislop îi atrage pe credincioși cu moaștele lui Arsenie Boca. A apărut astfel și o mică industrie în zonă – se vând flori celor aflați în pelerinaj.










Biserica Rotonda de la Geoagiu este alături de cele de la Densuș și Strei, parte din trioul celor mai vechi biserici de piatră din România – ridicată în secolul al XII-lea, pe vremea regelui Ladislau I al Ungariei. Legenda spune că bisericuţa cu ziduri din cărămidă şi piatră de râu ar fi fost opera unor cruciaţi ce se întorceau din Ierusalim pe drumul roman ce străbătea Valea Geoagiului.

Dintre cele trei vechi biserici de piatră singura cu formă circulară este cea din Geoagiu, iar în urma săpăturilor arheologice s-a constatat că în interiorul bisericii se înhumau copiii decedați, iar adulții în imediata apropiere.



De dată mai nouă este biserica medievală vecină, construită în stil gotic din cărămidă și pietre funerare romane, ridicată prin secolul al XVI-lea. Poarta de intrare în lăcaşul de cult reformat – singurul din zonă în care se mai țin slujbe, este străjuită de statuetele a doi lei ce sunt de o vârstă cu biserica.








Spre sud, masivul de piatră închide orizontul ca un zid. De puțină vreme s-a ridicat în capătul satului de la poalele munților, o mică construcție cu o arhitectură de poveste – Castelul de Lut Valea Zânelor. Un fel de castel din poveștile cu Hansel și Gretel, cu forme molcome, rotunjite, turnulețe de basm și intrări cu felinare.






Am luat-o pe calea Transfăgărășanului, în probabil unul dintre ultimele weekenduri în care mai este deschis, și îl regăsesc ca acum mulți ani aproape lipsit de trafic. Este una dintre puținele dăți când îl parcurg dinspre Nord spre Sud, iar peisajul îmi este aproape complet necunoscut. Dacă din cealaltă direcție cunoșteam aproape toate curbele cu ochii închiși, aici urmăresc peisajul cu ochii avizi de nou.









Sus la Bâlea Lac bâlciul de prost gust din fiecare vară este în întregime dispărut, dar față de acum zece-cincisprezece ani zona a decăzut mult. Au apărut prea multe construcții și prea multă antropizare pentru inima muntelui.

Pe partea sa sudică muntele este parcă și mai ars de soare. Văile largi cu iarba de culoarea pământului dau senzația de munte părăsit pierzându-și din spectaculozitatea din primăvară sau început de vară. La baza primului circ glaciar apar pădurile, unde toamna și-a vărsat tot năduful în culori calde peste frunzele foioaselor, și un întreg pastel se scurge prin peisaj.










Leave a Reply

Your email address will not be published.