TrekLens

La nivel internațional, România nu este cunoscută pentru foarte multe monumente, însă minunatele mânăstiri bucovinene cu siguranță că sunt în fruntea oricărei liste. De parcă zona nu ar fi fost binecuvântată îndeajuns cu peisaje paradisiace, domnitorii unor vremuri demult apuse au contribuit și ei la înfrumusețarea zonei, ctitorind aceste perle arhitecturale.

Venind dinspre Moldova, odată cu trecerea în Bucovina peisajul se schimbă drastic, colinele luând locul întinsei câmpii moldovenești iar casele devenind puțin mai îngrijite și cu mai multe detalii în sculpturile ornamentale.

Inspirate din cromatica Bucovinei, fiecare dintre cele patru mânăstiri pe care mi-am dorit să le revăd, poartă o culoare ce o definește: Voroneț – albastrul cerului, Humor – ruginiul toamnei, Sucevița – verdele pădurilor și Moldovița – galbenul spicelor de grâu.

Prima oprire, la Mânăstirea Moldovița, este precedată de o intrare într-un cadru de basm – urcarea pe Obcina Mare. Sunt puțini vizitatori iar liniștea este deplină, buchetele de liliac înflorit aducând o notă de pace locului. Poți să meditezi, să te rogi, să asculți liniștea sau foșnetul lighioanelor. Interiorul, și el cu picturi foarte bogate în detalii, completează minunatul exterior.

Construită tot ca o mică fortăreață, mânăstirea Sucevița dispune de o curte mult mai mare dar mai austeră, florile fiind mult mai puține. Verdele special al picturilor se asortează de minune cu iarba ce împodobește curtea. Definitorie pentru această mânăstire este scara păcătoșilor – o pictură ce în religia creștină simbolizează ispitele la care sunt supuși oamenii pe drumul lor spre mântuire.

Cuibărită între dealuri, Sucevița îndeamnă la fotografii aeriene și calculându-mi traiectoria prin cimitirul alăturat, găsesc poteca înierbată ce urcă până în vârful dealului. Priveliștea compensează în totalitate urcușul căci Obcinele Bucovinei se întind împădurite spre cele patru zări, iar satele se scurg de-a lungul văilor cu un prim plan dominat de mândra Mânăstire Suceviţa.

Privind spre Sud, norii întunecați de furtună mă fac să mă grăbesc spre Pasul Ciumârna. Pun cortul într-un loc mai ferit dar cu deschidere spre vale și mă trântesc în iarbă să ascult cântecul greierilor. Apusul adună fire subțiri de nori ca lâna toarsă pe fusul vântului și le întinde de-a lungul văilor. Este atât de liniște încât îţi poți auzi sângele circulând prin vene, grăbit de frumusețea ce-ţi face inima să bată. Doar cântecul cucilor sparge liniștea adâncă a naturii, Bucovina răsunând la lăsarea serii.