TrekLens

Asia Centrală are pentru mine o atracție magnetică cum poate nici un alt colț al Pământului nu reușește să exercite. Poate sunt fantomele vechilor caravane, nesfârșita stepă sau zidul de piatră impenetrabil al Pamirului, dar locurile prin care armiile lui Genghis Khan și ale lui Timur Lenk și-au făcut drum ca un tăvălug de neoprit spre Europa, sunt oricând un vis cu ochii deschiși. Asta până când ochii nu mai visează ci pot uni punctele în realitatea de la fața locului, chiar dacă prima realitate o reprezintă câteva blocuri comuniste ce au ca fundal munți de câteva mii de metri, cu zăpadă pe creste.

Almaty este un oraș relativ nou fondat dar cu o lungă istorie. Kazahii erau încă nomazi atunci când în 1854 orașul a fost întemeiat ca un fort rusesc de frontieră, pe locul unde cu secole în urmă aici pe Drumul Mătăsii a existat o oază numită Almatu. În trecerea lor spre Vest mongolii au pustiit-o însă și cum nu erau oricum prea multe construcții, nu a mai rămas nimic. În praful istoriei acestor locuri s-au așezat cazacii și țăranii siberieni, dar cutremurele din 1887 și 1911 aproape că au adus aceeași soartă orașului precum mongolii din secolele deja uitate. Abia în 1927 a devenit capitala Kazahstanului sovietic, și rebotezată Alma-Ata.

Înființată în 1930, linia ferată Turksib (Turkestan-Siberia) a adus prosperitate, iar odată cu cel de-al Doilea Război Mondial fabricile amenințate de naziști în vestul Uniunii Sovietice au fost mutate aici. Oamenii nu au venit de bună voie, mulți dintre ei fiind strămutați de politicile lui Stalin de a dezbina spre a cuceri imensul teritoriu al U.R.S.S.-ului, dar și ca urmare a deportării în Arhipelagul Gulag. Cu o climă cruntă în plină vară și ceva mai mortală iarna, prizonierii lagărelor de concentrare odată eliberați erau forțați să se stabilească nu departe de lagăre.

Abia în anii 1970 și 1980, datorită liderului Dinmukhamed Kunaev – singurul membru al unei republici din Asia Centrală prezent în Politburo-ul sovietic, orașul a crescut atunci când banii veniți de la centru au fost folosiți spre a da orașului o înfățișare demnă de o capitală a unei republici sovietice. Visul sovietic s-a destrămat însă în 1991 iar Alma-Ata a fost locul unde s-a ținut consiliul în urma căruia Uniunea Sovietică a fost declarată moartă, iar cele cinci republici ale Asiei Centrale au agreat să facă parte din Comunitatea Statelor Independente. Numele orașului a fost schimbat din nou, de data aceasta în Almaty, spre a fi cât mai aproape de denumirea originală pe care o purta pe vremea când era doar o oază de pe Drumul Mătăsii.

Este Duminică iar străzile sunt pustii – nu însă și la Moscheea Centrală a orașului, unde sărbătorind Eid al-Adha (comemorarea voinței lui Abraham de a-și sacrifica copilul la porunca lui Allah) și terminând cu rugăciunile, credincioșii se dedau la jocuri de forță aprobate probabil de profet: genuflexiuni cu oaia neagră în spate și trasul de sfoară pe echipe.

Moscheea în sine are o eleganță aparte, deși nu este la fel de împodobită ca suratele ei de pe alte meridiane. O iurtă aflată lângă intrarea în moschee adăpostește mâncarea pe care credincioșii o gustă odată terminată rugăciunea.

Bazarurile Asiei Centrale sunt în general o lume aparte, cu sute și mii de produse, fructe și mâncare gătită pe loc. Kok Bazar nu se ridică însă la standardele poate prea ridicate ale altor republici foste sovietice, ci  seamănă mai degrabă cu Oborul bucureștean într-o zi obosită: sărăcuț în produse și cu zero locuri unde să mănânci. Mai multe produse pare că sunt vândute pe străzile adiacente bazarului.

Intrarea în Parcul Panfilov este grandioasă, căci un imens monument o domină, ridicat în cinstea celor 28 de infanteriști căzuți în 1941 într-un sat de pe lângă Moscova, în timp ce țineau piept tancurilor naziste. De jur-împrejur sunt menționați în marmură soldații din toate cele 15 foste republici sovietice, pomeniți veșnic de o flacără nestinsă.

În același parc se ascunde una dintre puținele clădiri din epoca țaristă care au rezistat până în zilele noastre – Catedrala Zankov. Ridicată în 1904 integral din lemn (inclusiv cuiele), a fost folosită pe post de muzeu și sală de concerte în vremea Sovietelor, fiind returnată Bisericii Ortodoxe Ruse în 1995.

Chiar dacă analele istoriei nu ar fi deconspirat-o ca fiind de origine sovietică, felul în care a fost construită Piața Republicii ar fi trădat-o cu siguranță: suficient de largă cât să poată defila tancurile și înconjurată de monumente și clădiri grandioase. În stil sovietic, desigur. Bonus, munții ce își ridică pe fundal vârfurile de peste 4500m altitudine. În plan mai apropiat însă, piața este dominată de Monumentul Independenței – o coloană de piatră în vârful căreia stă o copie a Omului de Aur (o relicvă arheologică îmbrăcată într-un costum ceremonial din zale de aur) călare pe un înaripat leopard al zăpezilor. De jur împrejur sunt fresce în bronz ce tratează în pași mari istoria de la Omul de Aur la celălalt om extrem de important – actualul președinte dictator Nazarbaev. Chiar după colț, urmele altor vremuri de tristă amintire – monumentul Zorii Libertății ce comemorează moartea a aproximativ 250 de oameni în 17 Decembrie 1986, când ca urmare a politicii de Glasnost a lui Gorbaciov, un rus fusese numit șeful Partidului Comunist din Kazahstan.

Denumirea rigidă de “Muzeul Central de Stat al Kazahstanului” nu trădează mai deloc interiorul relativ modern al muzeului. În patru expoziții individuale, istoria țării se perindă de acum câteva milioane de ani, trecând prin Paleolitic, Evul Mediu și perioada sovietică, după care desigur independența. În fața muzeului mai multe reproduceri ale unor petroglife – artă străveche prezentă mai peste tot prin Asia Centrală, sunt atracția care te momește să-i descoperi interiorul.

Almaty, vechea capitală a Kazahstanului, este un oraș care trăiește și respiră ca o ființă mitologică – un loc născut din piatra străveche și crescut în umbra munților Tian Shan, unde zăpezile eterne veghează peste văile ei. Almaty pare o oază dintr-o legendă, o cetate antică ascunsă între culmile masive ale munților și dealurilor de un verde sfâșietor vara, iar iarna străpunse de albul orbitor al ghețurilor. La rădăcinile ei curge trecutul întunecat dar și glorios, o parte din Drumul Mătăsii pe unde caravanele își purtau mărfurile, poveștile și legendele – o punte între Orient și Occident.

Orașul este cunoscut drept “Părintele merelor”, după numele său derivat din oaza demult dispărută, și se spune că primele soiuri de măr își au originea aici. Almaty este un amestec între dulceața fructului interzis, ca o reminiscență a unui paradis pierdut, și amărăciunea orașelor de frontieră care au cunoscut atât prosperitatea cât și declinul. În secolul XX, când Almaty a fost capitală, străzile sale s-au umplut de mari visuri, de ambiții politice și de construcții de piatră și oțel.

Dar dincolo de zgârie-norii care strălucesc sub soarele fierbinte al verii și de bulevardele largi, există o față ascunsă, un Almaty al spiritelor și al zeilor munților. La răsărit, când lumina soarelui cade aurie pe crestele munților Tian Shan, umbrele lungi par să aducă la viață legendele nomazilor care venerau vânturile reci și tăcute, spiritele ce păzesc trecătorile și râurile. În nopțile senine, stelele par să coboare, parcă pentru a asculta murmurul acestui oraș care nu doarme niciodată cu adevărat, pentru că este răscolit mereu de visele celor care l-au traversat de-a lungul istoriei – războinici, negustori, poeți și pustnici.

Almaty nu este doar o așezare ci o entitate vie care își poartă amintirile în fiecare colț de stradă, în fiecare adiere de vânt care vine dinspre munte. Este o poveste despre rezistență, renaștere și, într-un fel, despre mister.