TrekLens

Ne mișcăm greu prin curentul fluviului. Dunărea este neagră ca noaptea ce ne-a învăluit de câteva ore, iar bacul este plin până la refuz cu TIR-uri plus câțiva rătăciți ce caută acul în carul cu fân. Noi căutăm un loc de cort de fapt, și abia dimineață putem zări păduricea de salcâmi prin care ne așternusem corturile la lumina unui cer de smoală ciuruit de miriade de stele. Câteva vulpi pândesc printre copaci, nu prea convinse de faptul că noi am putea fi un pericol pentru ele.

Printre tarlale și cu ochii în hartă, aproape că ne împiedicăm de o țestoasă dobrogeană ieșită la plimbare. Este cumva ciudat să vezi răsărind printre ogoare crestele astea ascuțite rămase din cei ce au fost cândva niște falnici munți hercinici. Abrupturi de granit și poteci ce se strecoară printre lespezi de mărimea unei garsoniere aflate la doi pași de mici crânguri. Un fel de Gulliver în țara piticilor. Civilizația pare la o aruncătură de băţ, însă realitatea se măsoară în ore bune de mers sub un soare cum numai în Dobrogea știe să ardă.

Frânturi din valurile de colilie ce unduiau cândva ca o mare peste toată stepa asta, se culcă în adieri de vânt. Pădurile ascund roșul sângeriu al bujorilor păziți de armate de țestoase, trasee nemarcate și poteci vechi ce se întretaie prin niște munţi de-un leat cu lumea. Creste abrupte răsărite din neantul unui relief.

Spre Pietrele Mariei se simte aroma cimbrișorului sălbatic iar soarele așterne un arămiu efemer în praful apusului.