TrekLens

Se spune despre Orientul Apropiat că este leagănul civilizației, iar Fâșia Gaza locul în care aceasta a fost îngropată. Apropierea de Beirut este fascinantă cu tot orașul survolat de-a lungul falezei, la câţiva zeci de metri deasupra Mediteranei. Se văd clar toate casele, piscinele și stâncile atât de bine cunoscute ale Beirutului.

Principalul aeroport al Libanului este într-o zonă considerată nesigură pe timp de zi, iar pe timp de noapte… complet de evitat. La ora asta din noapte taxiurile se simt sigure pe ele iar prețurile practicate ar putea scoate din foame o familie cubaneză. Punctele de control ale armatei libaneze coincid însă cu locul unde întorc microbuzele ce bat încontinuu drumul spre oraș. Un claxon, o mișcare din mână și un preț strigat din colțul gurii în care atârnă o țigară parfumată, și iată-mă în siguranță ca unic pasager al unui microbuz ce gonește în noapte. Nu știu unde este centrul și nu am o destinație în minte, însă când mirosul mării năvălește prin ferestrele deschise decretez că am ajuns.

Noaptea este pe sfârșite și deja este zăpușeală. Florile cu parfum greu sunt peste tot și orașul modern nu prevestește nimic din forfota de peste câteva ore. Dacă ai ignora baricadele și punctele de control pietonale, ai putea spune că ești undeva printr-un colţ cochet de Europa. Câteva steaguri ale grupării Hezbollah flutură în plină stradă.

De pe Corniche se ivesc Raouche Rocks, emblematicele formaţiuni țâșnite din albastrul de cerneală al mării. Răsare și soarele și, împreună cu el urcă dinspre Cipru un orizont nisipiu ce în câteva ore avea să ajungă în oraș.

Liban este considerat a fi o ţară musulmană și încă una habotnic-teroristă. Ceea ce-mi văd ochii contrazice opinia publică atât de atotștiutoare în fața televizoarelor. Femeile fac jogging în ţinute la fel de sumare ca în orice ţară europeană, unele își acoperă părul iar altele preferă să și-l fluture în briza mării, iar decolteurile adânci ar trezi furia în orice imam pus pe fapte mari. Ba chiar și gesturile de afecţiune sunt permise. Libertatea religioasă include și diverse culturi creștine precum și musulmane.

Străini nu prea sunt. Probabil că am umple vreo două autocare dacă ne-ar aduna din toată ţara.

La Cola Intersection, locul ce pare a fi centrul microbuzelor din Beirut, este de fapt un haos. Bine, haosul este deja la ordinea zilei pe străzile capitalei libaneze, însă ce mă așteptam să fie o intersecție cu câteva zeci de microbuze (ca în Cairo spre exemplu), aici se întinde pe câteva străzi. Singurii ce știu cum funcţionează lumea asta sunt cei ce trăiesc în ea, și ei sunt mai mult decât fericiţi să mă ajute. Din om în om nimeresc șoseaua și, cu ajutorul unui poliţist ce s-a apucat să oprească tot ce seamănă a microbuz pentru a chestiona șoferul în legătură cu destinaţia mea, nimeresc într-un semi-microbuz. Zic semi, pentru că este o variantă mai silfidă a celor de pe la noi.

Muzica arabă sau diversele predici religioase ce zornăie din boxele mașinilor, sunt coloana sonoră pentru condus agresiv. Cu tot traficul, șarpele mașinilor nu stă o clipă pe loc, și cu harta în mână descifrez ghemul rutier dintr-o ţară considerată de unii ca fiind în lumea a treia, dar care are o infrastructură superioară unora din Uniunea Europeană. Da România, la tine mă uit.

Nahr El Kalb și-a făcut de cap coborând din munţi, iar aici la poalele lor a croit două peșteri de o frumuseţe rară. În general prefer peșterile neamenajate pe care să le pot descoperi în liniște și în care să mă pot rătăci după pofta inimii, însă unele sunt excepția făcută să întărească regula. Luminile au fost gândite să se prelingă pe stalactite și stalagmite cristaline, să lumineze diafan niște coloane sau draperii cu mii de viitoare stalagmite. Calcarul atât de influențabil în prezenţa apei, a conlucrat cu râul pentru a crea o minune translucidă, de un smarald lăptos.

În Liban a avut loc coliziunea dintre Vest și Est, și nu la cea militară mă refer. Beirutul a  păstrat din fiecare lume câte ceva: ritmul nebun al vieţii orientale dar hainele desprinse din cataloagele de modă occidentale, aglomerat, poluat și haotic, cu o mâncare ce nu lasă loc altor dorinţe și o diversitate cum rar găsești în Orientul Mijlociu.

Străzile poartă urmele cuceririlor romane, iar coloanele sau mănăstirile străvechi fac parte integrantă din oraș, chiar și așa pierdute printre clădiri moderne. Au mai trecut însă și francezii pe aici, cu protectoratul lor cu tot și au lăsat străzi cochete în urma lor.

Emblematică pentru oraș este moscheea Mohammed Al Amin, o imensitate de culoarea ambrei cu domul imitând cerul mediteranean. Candelabre imense induc un respect proporţional cu ele, însă pentru musulmani moscheile nu sunt doar pentru bătut mătănii ci mai degrabă locul unde se simt cel mai bine, și vezi asta în cei ce discută te miri ce subiect laic, în cei ce dorm la baza vreunei coloane sau în copiii ce se rostogolesc pe covorul gros în pauza dintre rugăciuni.

Lângă moschee, un mic loc comemorează amintirea primului ministru Rafic Hariri ucis într-un atac cu 14 ani în urmă.