TrekLens

Drumurile de munte înguste sunt practic pustii în orele matinale ale dimineții. Peisajul nu dezamăgește pentru nici măcar un metru parcurs, căci Atlanticul se întinde pe ambele părți ale drumului în funcție de curbe și de altitudine. Pădure verde în Ianuarie – ce nebunie frumoasă! Să îți tot umpli sufletul și ochii de culori înainte de a reveni pe meleagurile gri ale iernii din zona temperată.

Bolta de copaci se închide deasupra noastră ca un basm vrăjit, cu crengile întrepătrunzându-se pentru a ascunde cerul, muntele și întreg restul lumii. Pe versantul muntelui poteca își face loc în sute de serpentine – se spune că ar fi la fel de multe serpentine ca zilele dintr-un an. Nu le-am numărat dar sunt șanse mari ca așa să fie, căci pe aici era până nu demult înainte de construirea drumului asfaltat, calea ce lega micile localități Taganana, Santa Cruz și La Laguna.

Pădurile de lauri însoțesc coborârea abruptă menținând umezeala în aer, iar vechile trepte și urmele pietrelor ce pavau cândva întregul drum se zăresc cu ușurință. De fapt, o mare parte din timp pe istoria lor se tot calcă. Pe măsură ce Taganana este din ce în ce mai aproape, pietrele de râu ce pavau drumul sunt din ce în ce mai vizibile, și apar terasele abandonate pe care cândva se cultivau cartofi și viță de vie. În zona asta a insulei s-au așezat primii colonizatori europeni după cucerirea insulei, iar arhitectura portugheză încă se mai zărește în casele satelor. La o aruncătură de băț oceanul își învolburează valurile printre Roque de Tierra și Roque de Fuera – micile boțuri de pământ și stâncă.

Lava scursă în urma erupțiilor vulcanilor s-a întâlnit cu valurile oceanului și s-a solidificat în creste și ziduri ce ulterior au fost modelate de forța furtunilor. Din lupta valurilor cu incandescența venită din adâncuri s-au născut nenumărate piscine naturale. În bălțile rămase din joaca mareei, zeci de peștișori se aleargă în timp ce alți zeci de crabi se uită cu superioritate la făpturile exclusiv acvatice, bucurându-se de plimbarea pe uscat.

De jur împrejurul insulei stâncile se afundă în mare, dar parcă nicăieri nu sunt așa de impunătoare ca în jurul micii localități Rambla de Castro, de unde și traseul ce urmează coasta insulei a împrumutat numele.

Poate de vină sunt valurile ce își întind languros spuma în care se formează scurte curcubeie pe stâncile netezite de atâta amar de apă sărată, sau poate frenezia de cactuși ce coboară până jos spre valuri, sau poate chiar casele – mici cuburi albe sau multicolore ce împodobesc stâncile. Cert este că urcușurile și coborârea nici nu se mai simt.

El Elevador de Aguas de Gordejuela – un nume lung pentru ruina epocii industriale a insulei, a fost construit în 1903 de compania Hamilton care a folosit aici primul motor cu aburi din întreg arhipelagul, pentru a pompa apă din izvorul Gordejuela spre plantațiile de banane din valea Orotava.

Ruinele lăsate pradă vânturilor și valurilor sunt încă nespus de fotogenice chiar dacă nu reprezintă neapărat punctul culminant al traseului.

La Charco de la Laja – o altă piscină naturală, suntem întâmpinați de puterea oceanului. Valuri imense spală piscina devenită acum o adevărată centrifugă a curenților. De înotat nici vorbă. De admirat, cu siguranță. Spuma rezultată din izbitura valurilor mângâie pereții insulei pe câțiva metri din întreaga lor înălțime. Astăzi spectacolul oferit de ocean nu va lua pauză.