TrekLens

Cu pământul altor munți încă umed pe tălpile bocancilor poposesc în poienița de la cabana Muntele Roșu, acum părăsită. S-au schimbat multe de când am început să calc potecile Ciucașului, și nu neapărat în bine. Vechile cabane s-au transformat sau au dau faliment nefiind în stare să țină pasul cu noii clienți veniți cu pretenții mai mari dar fără un bun simț elementar.

Fostul izvor din fața cabanei, distrus de cei ce și-au amenajat chioșcuri aici pentru a-și vinde apa îmbuteliată, mâncare și suveniruri ce-și vor găsi locul curând după achiziție în cutii acoperite de praf, este confundat cu un coș de gunoi de turiștii ieșiți la promenadă pe munte – doar asta este acum ultima fiță. O simbioză perfectă cu eforturile autorităților de a lăsa Carpații fără păduri.

După ce ultimele zgomote se sting în poiană, îmi răsună încă minte o discuție cu un cuplu la vreo 55 de ani, foarte deranjați de faptul că nu se mai fac grătare aici pe pajiște, că într-o vreme se duceau pe Valea Cerbului din Munții Bucegi dar “nici acolo nu mai pot asculta muzică din mașină că se duc toți boșorogii și ultima oară au sunat la Jandarmerie”. Aici se oprește nivelul educației maselor în ceea ce privește ieșitul în natură.

Gânduri, înainte de a adormi cu abruptul de stâncă conturat într-un tablou viu peste care se lasă întunericul.

În aerul răcoros al unei dimineți matinale, priveliștile vechi se afișează îmbrăcate în haine noi. De-a lungul timpului am bătut potecile Ciucașului în toate sezoanele și pe toate tipurile de vreme, însă cețurile sau norii întotdeauna au creat jocuri noi. Oricât m-aș mișca de repede prin pădure, n-am nici o șansă în fața norilor de pe creastă ce au trișat și mi-au luat-o înainte, muntele pedepsindu-mă pesemne pentru timpul prea lung ce s-a scurs de la ultima vizită. Ciucașul mă întâmpină cu ce nu am mai experimentat de multă vreme – mers prin nori. Știa el că îmi doream. Se anunță o vreme mai mult decât umedă, dar am făcut un pact cu ploaia și știu că am să scap neudat.

Pe crestele domoale, în plină ceață orientarea este de multe ori dificilă, dar cunosc cotloanele astea ca pe propria-mi palmă, iar GPS-ul nu are cum să mă ajute mai mult decât harta mentală a masivului. Jocuri de nori printre jnepenii mărunți la coborârea spre Șaua Chirușca îmi aduc în minte imagini dintr-o altă coborâre cu mult mai însorită, în care apa se terminase de multă vreme. Am toate potecile doar pentru mine – îmi spuneau niște prietene că în ziua precedentă a fost invazie de turiști pe munte, cu căței scoși la plimbare sau pur și simplu la plimbat sacoșa cu berea aferentă, pentru a le veni foamea de grătarul făcut mai târziu pe Valea Teleajenului.

Ca o paralelă peste timp, discuțiile de acum cincisprezece ani la întoarcerea unui grup la baza muntelui se rezumau la “ce frumos a fost”, “unde mergem weekend-ul viitor”, “ar fi trebuit să mergem și pe acel vârf, că uite am ajuns pe lumină la stația de tren/autobuz/mașină”, în ziua de astăzi discuțiile fiind: “ceasul îmi arată că am făcut X mii de pași”, “vai, nu am semnal să încarc ACUM pe Facebook/Instagram toate pozele astea unice” și variațiuni pe aceeași temă. Câți mai privesc acum lumea și altfel decât prin ecranul unui telefon?!

În loc de concluzie? Some people feel the rain while others just get wet.
La asta se rezumă acum dragostea iubitorilor de natură de pe la noi – plimbări rapide pentru a-și mări egoul prin nenumărate aprecieri virtuale date din buricul unor degete aflate între două beri și un grătar.

Când cobor din înălțimi la cabana Ciucaș lumea abia își bea somnoroasă cafeluța de dimineață, iar cei câțiva matinali se pregătesc să înfrunte norii ce stau să se reverse. Câteva picături strecurate prin coroana pădurii sunt avertismentul că pactul meu cu ploaia se apropie de sfârșit, iar poteca spre cabana Muntele Roșu este plină de fantomele unor amintiri venite parcă din alte vieți.
În parcare, când șireturile de la bocanci își leapădă strânsoarea, ploaia începe să cadă în rafale. Pactul a fost ținut.