TrekLens

Sub oblăduirea Imperiului Habsburgic, câteva orașe din vestul României au ajuns să facă concurență reală orașelor mult mai mari ale celui ce era în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea unul dintre cele mai elegante imperii din lume.

Dacă în vară mă coceam de cald în costumul moto în timp ce luam Oradea la pas, acum pot doar să mă gândesc cu jind la acele timpuri plăcute.

Fondată prin secolul al XII-lea sub numele latin de Varadinum, Oradea s-a situat de-a lungul rutelor comerciale ce legau Orientul de Occident, iar influențele culturale ale otomanilor, italienilor și mai târziu ale Imperiului Austro-Ungar se regăsesc în clădirile ce îmbină vechiul și noul într-o adevărată expoziție arhitecturală.

Monumente de cult aparținând diverselor religii ai căror credincioși s-au adunat de-a lungul timpului pe malurile Crișului Repede, vorbesc despre o largă diversitate religioasă, iar palatele refăcute transformă o simplă plimbare într-o întoarcere în timp spre o fascinantă Belle Epoque.

Cetatea Oradea apărea pentru prima oară în hrisoavele mânăstirești ale secolului al XI-lea, când din ordinul regelui  Ladislau I a fost ridicată aici o mănăstire fortificată ce avea să fie precursoarea Episcopiei Romano-Catolice. Schimbările politico-militare din centrul Europei au impus construirea unei fortificații noi, care să facă față cerințelor vremii, iar principii transilvăneni au adus arhitecți italieni care au dat cetății forma actuală de pentagon. Asediată în multiple rânduri fortăreața a putut fi cucerită doar de două ori, spunându-se despre ea că ar fi beneficiat de o imensă rețea de galerii subterane ce puteau fi folosite pentru aprovizionare.

Stilul baroc se amestecă cu cel gotic și neoclasic în miriadele de detalii care formează fațadele clădirilor, un oraș rafinat și complex ce atrăgea cândva elita artiștilor și a scriitorilor. Și totuși, dincolo de culorile și notele distincte ale fiecărei clădiri în parte, Palatul Vulturul Negru este cel ce reprezintă simbolul orașului care a reușit să se ridice în vestul României din cenușa nepăsării.

Plimbarea spre centrul Aradului este o plăcere și o întristare în același timp. Orașul are un potențial enorm, cu niște clădiri interbelice de o frumusețe fantastică rămase însă într-o stare avansată de degradare. Doar Biserica Catolică Sf. Anton de Padova și Teatrul Clasic Ioan Slavici împreună cu încă o mână de clădiri au fost restaurate.

Aradul are potențialul de a fi la același nivel cu Oradea – un adevărat muzeu în aer liber al stilurilor arhitectonice. Fațadele scorojite denotă însă nepăsarea autorităților de a reda orașului eleganța sa de altădată și a-i salva patrimoniul cultural și istoric.

Dincolo de bulevardul central care traversează orașul, tencuiala se desprinde din pereții peste care timpurile au trecut în grabă.

Piețele Timișoarei sunt mărginite de clădiri ce ar putea trece ușor drept palate. Din păcate puține au fost refăcute, iar o grea patină a timpului atârnă peste majoritatea. În 2021 Timișoara ar fi trebuit să fie Capitală Europeană a Culturii, însă pandemia a amânat planurile – din păcate orașul este departe de standardele ridicate de Sibiul refăcut în 2007. Se pare că Banatul nu mai este chiar ‘fruncea’ așa cum se lăuda într-o vreme că ar fi.

Influențată de diversele comunități etnice care au format-o precum și de expansiunea Imperiului Austro-Ungar, Timișoara a cunoscut o înflorire atât în ceea ce privește evenimentele culturale cât și în ceea ce privește premierele tehnice – a fost primul oraș iluminat electric din Europa și a avut primele străzi asfaltate și tramvaie electrice din România.

Cu Serbia și Ungaria la o aruncătură de băț – doi vecini care deși ancorați și ei în falimentarul vis marxist au fost întodeauna mai deschiști către noutățile capitalismului, Timișoara a fost într-un fel o redută a rezistenței anti-comuniste. Era cumva natural ca aici să aibă loc în 1989 revoluția ce a dus la înlăturarea comunismului din România.

Între Oradea în mare parte refăcută și Aradul ce pare că a fost uitat, Timișoara reușește cumva să își pună în valoare patrimoniul arhitectural. Poate și multitudinea de spații verzi o ajută să fie ceva mai aerisită și îi aduce puțin mai multă culoare. Ca ea sunt multe orașe care așteaptă în zadar să fie renovate și cetăți construite în vârful unor piscuri inaccesibile – adevărate cuiburi de vulturi care au un potențial uriaș de a atrage vizitatori. O istorie ce se destramă bucată cu bucată.