TrekLens

În ciuda faptului că teritoriul României are peste 900 kilometri de munți, pârtiile sunt destul de rare. Cele care au condiții decente sunt și mai puține. Cum Valea Prahovei ieșea din discuție pentru miriade de motive, am ajuns pe Domeniul Schiabil Transalpina. Pârtiile sunt puține dar imensitatea înghețată a lacului Vidra dă o măreție nespusă peisajului. Ignorăm până și gheața ce se formează pe pârtii și ne retragem prin pădure, peste hopuri, prin jgheaburi, printre brăduți și șleauri. Legăturile se mai agață, tălpile se mai zgârie în rădăcini voluminoase, dar nu mai contează. Bucurie în stare pură.

În timp ce schiurile alunecă singure pe zăpada tasată, îmi vin în minte amintirile unei ture dintr-o toamnă târzie în care priveam de vis-a-vis, din munții Lotrului, bruma ce albea versanții pe care acum schiem. O tură la cort, cu brândușe târzii și afine înghețate.

Mânăstirea Cozia o regăsim tăcută și sobră, loc perfect de introducere în liniștea satului tradițional vâlcean. În jurul vechii cule din Bujoreni, gospodăriile au fost strămutate din tot cuprinsul județului. De la școala primară la mori de apă, case cu un cat sau două și până și un han, satul pare complet. De sus din deal, vechea biserică veghează asupra satului. Ceva îi lipsește totuși. Ceva esențial. Și în tăcerea ce se așternuse am realizat că îi lipsesc tocmai oamenii.