OCHII ALBAȘTRI AI MUNTELUI

Boțită, harta României zace întinsă pe masă. Am o singură zi la dispoziție și nu sunt prea multe circuite interesante în jurul capitalei, iar drumurile foarte lungi se ceartă amarnic cu timpul disponibil. Privirea alunecă spre nordul hărții și se împiedică de arcul carpatic. A venit vara – să mergem spre înălțimi deci. Pe Transbucegi ajunsesem atât cu mașina cât și cu bicicleta, dar roțile motocicletei nu-i gustaseră încă serpentinele. Cheia în contact, cricul clămpăne a ‘bună dimineața’ și la drum.

Intrarea pe Transbucegi este ascunsă într-un ac de păr, iar drumul deși construit de câțiva ani este, de jure, închis. De facto însă este o cu totul altă poveste. Una cu un drum îngust pe care abia dacă încap două mașini, ce șerpuiește prin pădure urcând neostoit spre înălțimi. Până la golul alpin, punctele de belvedere sunt doar ferestre spre minunățiile ascunse în munți. Și cum ferestrele sunt deschise, rafale puternice de vânt contrastează cu cerul de un senin văratec. Față de celelalte dăți când propulsia era asigurată de pedalatul consecvent, Cabana Dichiu apare surprinzător de repede în coada unei curbe. Cei câțiva kilometri spre Cabana Piatra Arsă sunt acum ușor de parcurs. Drum asfaltat, desigur, și tot închis circulației publice. De jure. De facto, parapet nu există iar neatenția se plătește. Prea ne-am obișnuit să fim ținuți în puf. Este un asfalt superb și să nu circuli pe el pentru că nu este pictat axul drumului sau nu sunt puși parapeți care să strice peisajul?! Strigător la cer.










Departe spre Coștila, un zid imens de nori se adună și fierbe amenințând muntele. Caii, lăsați liberi, privesc nepăsători peste platoul alpin. Dacă nu ai cunoaște geografie și te-ai trezi teleportat aici, nu ți-ai da seama că ești la aproape 2000 m. Asfaltul se sfârșește la mai puțin de un kilometru de Cabana Piatra Arsă. Îmi aduc aminte de vremurile când aici era un drum alpin de pământ și pietriș. Mașinile lipseu cu desăvârșire. Acum este parcare cu plată și mașinile nu mai au loc în ea. Vremuri…








Malul drept al lacului Bolboci a rămas din fericire neasfaltat, iar roțile lui Amur saltă prin gropile și bălțile ce țin traficul departe. Doar un grup de bicicliști se mai încumetă să-l parcurgă și bine fac, căci este și cel mai fotogenic. Dincolo de Cheile Tătarului, grătarele sunt puse la încins și populația a ieșit să ia o gură de aer montan, proaspăt afumat.











Cum Transbucegiul nu traversează de fapt nimic ci doar urcă pe platoul Bucegiului, îmi aduc aminte de un drum vechi, lăsat acum în paragină, ce coboară spre Sanatoriul Moroeni. Prin pietrișul, noroiul și bălțile acestui drum, Amur are ocazia să-și testeze noile încălțări și se declară mulțumit.

Aventura a fost însă prea scurtă și ar fi păcat să o încheiem atât de brusc, iar drumul ideal spre casă nu trebuie să fie și cel mai scurt. Spre serpentinele Secăriei deci – un alt drum parcurs cândva pe alte două roți. Alte senzații, desigur, dar cu nimic mai prejos față de cele curente. Coborârea spre Teșila este extrem de plăcută, cu multe ace de păr strânse în buchete. Spre Nord se schițează ideea unei viitoare traversări spre Săcele, iar spre Sud, zăgăzuit de Barajul Paltinu, se întinde unul dintre cele mai fotogenice lacuri de acumulare ale României.


Leave a Reply

Your email address will not be published.