TrekLens

Te voi lua pasager pe motocicleta cu nume de fluviu, ce înghite kilometri aidoma omonimului său din întinderile Siberiei. Ne îndreptăm astăzi spre teritorii slave – Polonia și Slovacia. Există o stranie legătură între cel din spatele ghidonului și aceste minunate mașinării – motocicliștii înțeleg cel mai bine despre ce vorbesc. Fiarele strălucitoare sau pline de noroi se însuflețesc de la prima atingere a accelerației și freamătă de nerăbdare precum bidivii din basme. Sunt cea mai bună terapie pentru probleme. Sunt magia drumului întins, fără de sfârșit. Sunt arhetipul libertății.

În ciuda ploilor diluviene atent calculate de meteorologi, sărbătorim în plin soare cei 50000km ai lui Amur. Să ne vedem cu bine și tot pe drum și când va fi să mai adaugi un zero pe odometru.

Fronturile atmosferice minunat asortate cu bitumul proaspăt turnat, se grăbesc să închidă orizontul. Picături mari se sparg de geacă și ceea ce urmează nu este de experimentat călare – noroc cu o construcție răsărită în mijlocul pustietății, ce salvează situația. Odată cu mine mai trage la adăpost o motocicletă cu număr de Ucraina. Vitaliy și Lidia – au fost încântaţi de București, impresionaţi de Sinaia și Brașov, Branul le-a plăcut în ciuda ploii și au încercat să traverseze Transfăgărășanul dar s-au blocat în zăpezile ce depășeau în înălţime utilajele ce-l curăţau. Sighișoara i-a dezamăgit prin mizerie și numărul de ţigani, însă Castelul Corvinilor le-a spălat orice părere de rău. Sunt călători și ei.

Muzica îmi cântă în urechi cât înghițim kilometri lipsiţi de altitudine (dar și atitudine), ai întinsei puste maghiare. Spre Slovacia se zăresc forme de relief mai colţuroase. Peste întinderea asta înverzită par adevăraţi munţi. Spaţiul Schengen a anulat multe puncte de frontieră și printre ele și pe acesta – un stâlp singuratic anunţă că pe acolo trece o graniţă. Fac stânga și intru în Slovacia – așa ar trebui să fie la toate frontierele.

Cea mai vestică grupă a Carpaților, Tatra, umple orizontul. Dealuri înverzite și sate în care bisericile sunt punctul în jurul cărora se adună casele, slavi solizi cu ochi albaștri și femei frumoase aranjate discret. Astfel mă primește pe mine Slovacia.

Cu zidurile medievale contopite în piatra colinei din care se înalță de peste opt secole, Castelul Spiš este unul dintre cele mai mari din Europa. De sus, din satul ascuns la o margine de pădure, priveliștea către castel este aproape aeriană. Se zăresc cu ușurință cele trei curți cu sisteme independente de apărare. Din labirintul de ziduri, un turn singuratic țâșnește spre cer dominând regiunea cât vezi cu ochii. Cei ce s-ar fi hazardat să atace castelul ar fi fost zăriți de departe – până și hoardele mongole au trebuit să se retragă fără să-l cucerească. În spatele său, munţii Tatra umplu cerul în timp ce la poale, Spišská Kapitula – Vaticanul Slovaciei cum mai este alintat, este un sat de aceeași vârstă cu el.

Nu prea departe începe Slovenský raj – lanțul montan al Paradisului Slovac. Păduri fără sfârșit ce ascund peșteri, cascade și abisuri subterane. Faleza de piatră a Tomášovský výhľad, țâșnește din pădure doar pentru a se arunca brusc deasupra unui ocean de copaci. Efectul este intimidant. Undeva jos pe vale, susurul unui râu este singurul sunet ce sparge liniștea.

Odată cu înserarea ajung la poalele munților Tatra încă înzăpeziți. Un petic de iarbă sub cort (fie el și peticit după prea mulți ani de folosire) și un cer nemărginit deasupra. Ce să ceri mai mult de la viață?