TrekLens

Pentru regatul Thailandei, elefantul este animalul simbol, un animal maiestuos ce este încă folosit de familia regală pentru ceremonii. Timp de secole și până în 1989, elefanții erau cei care înlocuiau utilajele grele în exploatările forestiere precum și atunci când ceva greu trebuia mutat dintr-o parte în alta.

La primul recensământ, în 1911, populația Thailandei număra 8 milioane de suflete, în 1950 erau deja 20 de milioane iar în 2017 ajunseseră deja la 66 de milioane de suflete. Creșterea de peste 8 ori a populației în ceva mai mult de un secol, a avut un impact invers proporțional asupra pădurilor, mărirea suprafeței cultivate fiind desigur corelată cu despăduriri masive, suprafața de 61% acoperită de păduri la finalul celui de-al Doilea Război Mondial scăzând la doar 28% în 1989.

Inundațiile catastrofale din sudul Thailandei din 1989, au făcut guvernul să conștientizeze importanța protejării pădurilor, astfel încât în același an a fost adoptată o lege care a interzis exploatările forestiere, acest lucru salvând elefanții de la acel tip de exploatare, dar în același timp forțându-i să intre în șomaj întrucât oficial nu mai era nevoie de ei.

Defrișarea și extinderea catastrofală a habitatului uman a dus la o implozie în numărul pahidermelor care puteau supraviețui în sălbăticie, numărul elefanților aflați în libertate în zilele noastre fiind de maxim 3000 de exemplare. La jumătatea secolului al XIX-lea, atunci când agricultura preindustrială era în epoca ei de aur, aproximativ 100 de mii de elefanți domestici existau în Thailanda, numărul acestora scăzând astăzi la aproximativ 2700.

În 1989, momentul intrării în vigoare a legii care oprea despăduririle, existau aproape 7000 de elefanți domesticiți ai căror proprietari nu îi mai puteau hrăni. Capturați de mici sau născuți în captivitate, aceștia nu mai puteau fi eliberați în sălbăticie întrucât nu știau să supraviețuiască de unii singuri, iar hrana unui singur exemplar cântărește cam 250-300kg zilnic. Unii proprietari cu spirit antreprenorial i-au adus la orașe pentru distracția turiștilor, iar câtorva chiar li s-au dat drumul prin Bangkok pentru a se descurca singuri – un alt fel de maidanezi ce încurcau circulația.

De-a lungul anilor, cei 7000 de elefanți rămași fără activitate în 1989 au fost reconvertiți profesional, iar în timp numărul acestora s-a diminuat semnificativ întrucât erau prea dificil de întreținut. Astăzi există zeci și sute de locuri unde se oferă plimbări în spinarea elefanților, posibilitatea de a-i spăla și a face baie cu ei, sau pur și simplu sanctuare în care aceștia doar sunt vizitați și hrăniți de turiștii care practic îi și țin astfel în viață asigurându-le hrana.

În Bukit Elephant Park sunt șase exemplare, toate femele, cu vârste între 45 și 76 de ani, majoritatea cu diverse traume rămase în urma interacțiunii cu omul: ticuri nervoase, urme de lanț, de cârlig, și de jug. Sunt însă prietenoși cu mahout-ii lor, îngrijitori care se pot apropia fără teamă de enormele pahiderme și care îi au în grijă la orice oră din zi sau din noapte.

Arborii de cauciuc au fost inițial aduși din Brazilia întrucât erau mai ușor de exploatat în climatul tropical al Asiei de Sud-Est decât în bazinul umed și plin de boli al fluviilor sud-americane. Cei aclimatizați în Thailanda sunt aduși însă de pe alte plantații din Malaezia.

O crestătură pe coaja arborelui lasă să se scurgă un lichid alb și vâscos ce este colectat în niște castronașe prinse pe copac. În timpul zilei, din cauza căldurii seva curge timp de maxim cinci minute, însă noaptea aceasta poate curge chiar și un sfert de oră, frigul stimulând producția. Seva astfel colectată este turnată în niște recipiente cu apă și acid formic și lăsată vreo oră, aceasta întărindu-se și căpătând consistența unui jeleu. Se trece apoi prin niște prese, iar foaia astfel obținută se lasă la uscat în soare. Un kilogram de cauciuc astfel obținut se colectează de la 15-20 de arbori într-o noapte și se vinde cu aproximativ 50 baht – echivalentul a 1 euro.