TrekLens

Peisajul azer este unul al contrastelor – în Vest sunt crestele și vârfurile Caucazului Înalt, cu piscuri de peste 4000m, în timp ce spre Est peisajul care a dat Azerbaidjanului petrodolarii de astăzi. Pe lângă gazele naturale și rezervele imense de petrol, aici s-au format și cei mai mulți vulcani noroioși ai lumii – sub craterele plate ale acestora se ascund rezerve de petrol și gaz fierbinte. Prin argilă, gazele naturale își fac loc iar erupțiile se concretizează într-un noroi gros ce bolborosește continuu o ‘lavă’ rece care se întărește ulterior într-un peisaj care s-a format încă de acum 25 de milioane de ani.

Din cei aproximativ 800 de vulcani noroioși răspândiți pe Pământ, cam jumătate se află împrăștiați în deșertul pietros din Qobustan. În acest deșert este și cel mai mare vulcan noroios din lume – Toragay, un colos de 400m înălțime al cărui crater are un diametru de 150m.

Istoria civilizației umane datează din timpuri imemoriale, iar printre primele documentări ale acesteia sunt inscripțiile lăsate în stâncile printre care primii oameni au supraviețuit. Deșertul uscat al Qobustanului nu a fost întotdeauna astfel, căci de-a lungul mileniilor nivelul mării a variat iar cândva o vegetație de stepă creștea până spre orizont.

Stâncile de aici ofereau protecție în fața vânturilor puternice, iar animalele au găsit un adăpost. Vânătorii au descoperit și ei locul iar curând au apărut triburi care s-au stabilit aici acum mai bine de douăzeci de mii de ani. Rolul principal era jucat de femei, ele fiind cele care aveau grijă de gospodărie, îngrijeau copiii și culegeau mâncarea pentru consumul întregului clan. Un sistem de matriarhat în care numărul mare de copii pe care îl putea da o femeie era un fapt apreciat întrucât aceștia însemnau nu doar perpetuarea tribului ci și o mână mai mare de lucru.

Datorită noilor unelte cum ar fi arcul și săgeata, dar și îmblânzirea câtorva animale și o agricultură incipientă, rolul celui care dicta în familie s-a schimbat cu trecerea timpului, bărbatul fiind acum cel care aducea mâncarea și care conducea atât clanul cât și familia.

Problema supraviețuirii de pe o zi pe alta fiind oarecum rezolvată, au apărut norme și reguli care într-un final s-au transformat în religii primitive. În același timp, cunoștințele erau transmise pe cale orală din generație în generație. Au apărut astfel artele, căci odată ce desenau sau scrijeleau ceva pe stâncă, oamenii primitivi au descoperit că acestea ofereau un mod mult mai facil de a transmite informația. Figuri de oameni, vânători și animale au fost lăsate în stânca deșertului. Conform desenelor, tot atunci a apărut și muzica pe aici, strămoșii folosind niște pietre foarte mari – gavaldashes, ce serveau drept tobe atunci când erau lovite cu niște pietre mai mici, sunetul acestora putând fi auzit de la kilometri depărtare.

Petroglifele din Qobustan acoperă mai multe epoci și pagini de istorie ce încep acum 12000 de ani și se opresc undeva prin Evul Mediu – o carte de istorie lăsată în piatră de strămoși. În apropiere este un muzeu interactiv și modern, ce reușește să transmită cu adevărat importanța unor astfel de locuri în istoria omenirii.

Clădirea actuală a moscheii Bibi-Heybat este o recreere a unei alte moschee cu același nume, construită de Shirvanshah Farrukhzad II Ibn Ahsitan II în secolul al XIII-lea și distrusă de bolșevici în 1936 ca urmare a campaniei lor împotriva religiei. Moscheea a fost construită pe mormântul fiicei celui de-al șaptelea imam șiit, care s-a refugiat în Baku spre a scăpa de persecuțiile califilor Abbasizi.

Astăzi moscheea este un loc vizitat în special de femeile care nu pot avea copii – se spune că după ce se roagă la mormântul moaștelor îngropate aici, vor avea copii în decurs de un an.

Spre deosebire de vulcanii noroioși, la Yanar Dağ – Muntele de Foc, gazele au un flux continuu spre suprafață. Este locul unde flăcările nu se sting niciodată și unde metanul combinat cu sulful se aprind instant la contactul cu oxigenul. Atmosfera este îmbibată cu mirosul gazelor arse și chiar și suprafața izvoarelor din zonă poate fi aprinsă cu un chibrit.

Construit din ordinul Shirvanshah-ului, micul castel Ramana cu al său turn înconjurat de ziduri de apărare avea un rol strict defensiv, căci de pe metereze se puteau semnaliza cu foc sau cu fum, navele care intrau în raza vizuală a soldaților. Printr-unul dintre cele patru turnuri din colț, o scară abruptă și îngustă cațără aproape vertical până sus pe metereze, iar pe exteriorul altui turn se poate coborî în curtea interioară. Astăzi de pe metereze nu se mai vede nici un fel de navă ci doar un mare pustiu lăsat de exploatările de petrol și gaze – oamenii sunt de cele mai multe ori un blestem pentru natură, sarea pământului pentru arealuri întregi.

Prezența zoroastriană în zonă merge multe milenii spre negura istoriei, iar cei care îl venerau pe Ahura Mazda și cele patru elemente ale naturii, au văzut în focul ce se aprindea singur datorită gazelor naturale, un miracol. Primele mărturii despre templul Ateshgah sunt ale unui mare preot ce a lăsat o inscripție pe Ka’ba-ye Zartosht, în Iran, atestând fondarea acestui templu în TransCaucazia și numirea preoților ce aveau să servească aici.

Odată cu răspândirea Islamului în zonă, zoroastrismul și-a pierdut adepții iar templul Ateshgah a căzut în ruină. Veacurile s-au scurs, însă în Evul Mediu odată cu trecerea prin Baku a unuia dintre Drumurile Mătăsii, comerțul a legat din nou zoroastrienii din alte colțuri ale lumii cu micul templu din acest ciudat ținut al focului. Călătorii acelor vremuri au răspândit vorba despre focurile sacre ce apăreau din pământ, iar începând cu secolul al XVII-lea, ruinele erau vizitate de un flux constant de pelerini. Din șapte găuri țâșnea gazul ce ardea nestins, iar de jur împrejurul templului au fost ridicate celule pentru cei care doreau să mediteze. Inscripțiile de pe actualul Templu al Focului, îl plasează prin secolul al XVIII-lea, când ruta era folosită de caravanele ce plecau din subcontinentul indian îndreptându-se spre Vest.