TrekLens

Când razele soarelui se agățau leneș de linia orizontului, alarma telefonului îmi dă trezirea. O ploaie fină ca o ceață se rostogolește pe cort. N-am chef să ies. Un sfert de oră mai târziu, ploaia se dă bătută.

Cortul încă ud își găsește loc prin cutiile motocicletei, iar eu iau la pas drumul ce urcă spre satul Valea Uzei. Șoseaua ce poartă mândrul nume de drum comunal, este de fapt un biet forestier pe alocuri distrus, dar plin de poieni cu panorame spre chei. Câteva sălașe abandonate, cu perdelele trase la ferestre și uși ferecate își trăiesc încetișor ultimii ani. Curând, timpul se va sătura să se mai joace cu ele și le va lăsa pradă naturii. Doar ea știe să înghită tot ce i se ivește în cale.

În căutarea unui anumit punct de belvedere, urmez o curbă de nivel ce ar fi trebuit să mă scoată în poiana potrivită, dar după ce devastez fructele dintr-o livadă de pruni, drumul se înfundă într-o râpă plină de vegetație. Se trag clopotele la biserica din satul Valea Uzei. Din cele câteva case rămase, oare câți enoriași se vor mai prezenta la slujba de duminică?

În sunetul sacadat al toacei, credincioșii se adună încet la Mânăstirea Cheile Râmețului – Catedrala Munților Apuseni. Albă ca laptele, cu urmele șterse ale unor vechi picturi pe zidurile interioare, bătrâna bisericuță mai reprezintă doar o mână de credință sub cerul de un siniliu apocaliptic. Jur-împrejur, ca un brâu din lemn prețios împodobit cu trandafiri, se întind chiliile maicilor cărora li s-a dat în grijă lăcașul de credință.

Odată cu bătaia clopotelor ce vestesc începutul slujbei, pornesc și eu pe lungul drum spre casă.