O CANCHÁNCHARA ÎN TRINIDAD

Întotdeauna la tropice m-a uimit măreţia aparte a norilor. Nu știu dacă cerul este mai înalt aici dar cu siguranţă este mai albastru.

Prins între lanțul montan Sierra del Escambray și Marea Caraibilor, Trinidad este prin definiţie orașul colonial al Cubei. Mai bine de o jumătate de mileniu a servit ca avanpost al conchistadorilor plecaţi să prade Imperiul Aztec și ca loc de adăpost pentru negustorii de sclavi, contrabandiști și piraţi. Profitul datorat sclavilor de pe plantaţiile de trestie de zahăr a adus orașul în epoca sa de aur. Spaniolii i-au dăruit modelul maur de construcţie a caselor, iar locuințele de chirpici acoperite cu frunze de palmier au fost înlocuite de clădiri ale căror curţi interioare permiteau aerului să circule cu ușurință, parterul fiind destinat comerțului iar la etaj aflându-se camerele.















Nu s-a schimbat mai nimic în ultimele sute de ani pe străzile înguste, pavate cu piatră cubică. De la vânzarea produselor la jocul copiilor sau partidele de domino ale bărbaților, viaţa se desfășoară în plină stradă. La adăpost de soare, bătrânii stau în prag sau în spatele grilajelor de care sunt agăţate colivii cu păsări multicolore și fumează trabucuri discutând ultimele bârfe. Glasurile lor monotone sunt acoperite doar de tropotul copitelor de cai și de motoarele greoaie ale mașinilor.



















Din vârful dealului, unde zace acum în ruină cea mai veche biserică a orașului, Marea Caraibilor se contopește cu orizontul iar labirintul străduţelor pietruite se întinde ca o pânză de păianjen dinspre mare spre munte. Odată cu venirea socialismului, unele clădiri și-au schimbat destinația inițială – fosta mănăstire Antiguo Convento de San Francisco de Asis adăpostește acum Muzeul Național al Luptei contra Bandiților.

Istoria revoluției cubaneze este mult mai bine exprimată aici prin celebrul discurs al lui Fidel decât prin exponatele îndoielnic puse în valoare: …și când un cap de familie are de muncă doar patru luni pe an, cu ce poate el cumpăra haine și medicamente copiilor săi? Cresc bolnavi de rahitism, la treizeci de ani nu mai au nici măcar un singur dinte sănătos dar au auzit deja zece milioane de discursuri și vor muri în cele din urmă de sărăcie și dezamăgire…” (Istoria îmi va da dreptate).









O poartă deschisă este biletul de intrare în școala primară Eduardo Garcia Delgado, în al cărui hol îndemnurile socialiste și pozele liderului suprem sunt la loc de cinste. Gazeta de perete este la locul ei, desigur. Copiii și-au terminat orele și cele două săli de clasă dotate cu minimul necesar, sunt acum tăcute. Biblioteca este pe măsura școlii – cât o debara, iar în curtea interioară este nelipsitul bust al apostolului revoluției cubaneze, cum l-a numit Fidel, José Martí.








La radio s-a anunțat că doliul național a luat sfârșit. Străduțele au acum altă viaţă, din dreptul fiecărei uși deschise răzbat ritmuri și umbre senzuale iar bărbaţii se strâng la un domino. Pe stradă, desigur. Julio – bărbierul, ar vrea și el dar în lipsa clienților l-a cam luat apa. De foc. Ai senzaţia că sunt parte dintr-o mare familie în care oamenii nu se tem să doarmă cu ușile deschise.






O canchánchara pe ritmuri cubaneze este tot ce mi-am dorit eu de la Trinidad, căci vedeți voi… în bolul micuț nu este un simplu cocktail ci din el răzbate o întreagă istorie făurită cu macete și țipătul oțelului în delirul luptelor de eliberare. Din amestecul romului cu mierea, sucul de lămâie și lutul din care este făurit vasul, se naște gustul Cubei.


Leave a Reply

Your email address will not be published.