TrekLens

Plecarea în necunoscut, fără a știi unde urmează să înnoptezi, are în ea o magie demult uitată și aproape ștearsă de viața ultra planificată pe care societatea într-un fel sau în altul ne forțează să o acceptăm. Unii i-ar spune inconștiență, însă alții o numesc aventură.

La primul loc de cort despre care știam că ar fi undeva pe malul Jiului, acum este imposibil de ajuns cu o mașină joasă – șleauri adânci și clisa aproape mlăștinoasă dintre ele promit blocarea roților. Dar, probabil că am mai spus asta și acum doar mă repet, cred cu certitudine că drumul are grijă de călător, cu precădere atunci când încetezi să mai speri. Uneori însă, drumului îi mai arde și de glume – așa avea să fie cazul și acum. După găsirea ratată a locului inițial, drumului i se pare o idee bună să facă mișto de noi cu un loc de cort tare pitoresc, doar că… situat lângă o linie de tren. Să ne înțelegem, nu orice linie de tren ci una dintre principalele magistrale feroviare din România, unde trenurile trec indiferent de oră, inclusiv în noaptea de Paști. Și, pentru ca gluma să fie perfectă, regulamentul feroviar cere ca trenurile să își semnalează prezența de fiecare dată când se apropie de o trecere la nivel cu calea ferată. Una este la vreo 20m de cort. Avea să fie o noapte interesantă.

Ceața densă a dimineții este tot ceea ce a mai rămas din ploaia de peste noapte, însă odată cu apropierea de Dunăre cerul capătă nuanța mult dorită, cu funigei de nori agățați pe culmile munților. Sunt pe-aici niște drumuri secundare pe care cu mulți ani în urmă le-am parcurs ghidat de o hartă din aceea veche, de hârtie, când Google Maps nu exista încă pentru a oferi “cea mai bună alternativă” spre o destinație. Și, ce mă bucură în continuare este faptul că nici măcar acum Google Maps sau Waze nu le iau în considerare.

Întrebarea care se pune ar fi dacă este mai bine ca toată lumea să știe despre locurile frumoase din România și să le aglomereze, cu inerenta dezvoltare turistică făcută pe genunchi spre a face averi cu japca, sau să știm doar câțiva despre acestea și să mergem pe furiș fără a trăda locurile exacte? În epoca Internetului și a iubirii de sine ridicată la extrem (vai, ce ne-am face fără admirația altora pe rețelele de socializare – cum au trăit oare strămoșii?!), este din ce în ce mai greu să ții ascunse numele unor locuri.

Terasele de travertin dau apei o culoare de smarald atunci când este luminată de soare, sau dimpotrivă, un albastru adânc când este în umbră. Apa de aici este vrăjită iar nuanțele de verde și albastru ce se întretaie spre a se combina în alte și alte nuanțe, pot exista doar dincolo de limitele realității. Iar realitatea asta am întâlnit-o de fiecare dată când am trecut pe-aici și… în Slovenia. Într-o poiană se deschide bijuteria de lac numit după o veche legendă cu turci și domnițe.

Tot aici, pe terasele de travertin se scurg apele limpezi venite de sus din munte. Un scurt urcuș pe firul pârâului, pe lângă apele umflate de ploile ultimelor zile, spre tuful verde de pe stânci unde prima dintre cele două cascade își împrăștie apele.

O poteca abruptă se formează în spatele unor arbuști spre a urca pe un pământ alunecos – este doar poarta de intrare ce îi ține pe cei neavizați deoparte, căci mai sus se domolește spre a se acoperi doar uneori de liane și vegetație măruntă. La capătul său, lângă adâncurile întunecate ale unei peșteri, cascada superioară își varsă tumultul apelor.

Fără presiunea nopții, găsirea unui loc de cort este mult mai simplă și se bazează mai mult pe factorul estetic – doar pentru el am plecat de-acasă. Apa lipsește, însă în satul din apropiere este amenajat un izvor cu apă limpede, iar localnicii sunt mai mult decât bucuroși să ne îndrume. În seara asta singurul deranj va fi din partea greierilor ce-și cântă serenada, însă nici ei nu aveau să întârzie prea mult după ce apusul a șters ultimele culori de pe firmament.