TrekLens

Luat la pas, Erevan pare un mic oraș de provincie plin de monumente. Aproape la fiecare colț de stradă este câte un monument: pentru recuperarea unei cărți din mâinile vreunui dușman, un ilustru localnic cât de cât celebru sau o plăcuță pusă pentru prietenia dintre două orașe – orice motiv pare bun pentru a mai celebra cu o statuie. Și sincer, nu este o idee rea căci orașul tinde să arate ca un mic muzeu în aer liber.

După încheierea Primului Război Mondial și căpătarea independenței de sub Imperiul Otoman, Erevan a devenit capitală a noii formate Republici Armene și, deși avea să își piardă curând independența prin încorporarea ei în Uniunea Sovietică pe post de republică separată, capitala a continuat să se dezvolte economic și cultural. În urma epurărilor etnice făcute de turci, cei câteva mii de supraviețuitori ai genocidului au ajuns și ei în capitală spre a spori elita culturală a țării.

Armenia este o țară preponderent creștină, cu un foarte mic procent din alte religii, în principal evrei și o mână de musulmani șiiți de origine persană. Moscheea Albastră din Erevan este singura moschee din întreaga țară, păstrată pentru cele câteva sute de iranieni, mai mult din motive politice decât culturale. Construită în secolul al XVIII-lea din ordinul lui Huseyn Ali Khan, conducătorul Hanatului Persan al Erevanului, este astăzi una dintre cele mai vechi structuri încă în picioare din Erevan. Turcoazul sfâșietor de frumos al cupolei și al minaretului amintesc de suratele sale din Uzbekistan.

Istoria Armeniei a fost una plină de lupte căci în Caucaz puține și scurte au fost perioadele de pace. Parte a Imperiului Otoman, armenii erau văzuți ca cetățeni de mâna a doua și fără prea multe drepturi, suferind deseori abuzuri. Faptul că imperiul condus de la Constantinopol începuse să își piardă puterea prin Balcani spre sfârșitul secolului al XIX-lea odată cu declararea independenței diverselor teritorii sau sfere de influență (inclusiv România), a făcut ca Imperiul să intre în Primul Război Mondial de partea nepotrivită a istoriei, împreună cu Germania. Privind la vecinii care își căpătaseră independența, armenii au cerut și ei condiții egale cu ale cetățenilor turci, iar asta a dus la unul dintre cele mai devastatoare ordine date vreodată în timpul vreunui război, sub forma telegramei lui Talaat Pasha – unul dintre strategii otomani ai Primului Război Mondial, care ordona ‘rezolvarea odată și pentru totdeauna, prin orice mijloace, a problemei armenești‘. Ceea ce a urmat a intrat în istorie ca Genocidul Armean din 1915, un dezastru care din păcate este recunoscut de puține țări în momentul de față, căci nu mulți vor să își strice relațiile cu Turcia care neagă existența acestuia. România a ales și ea să închidă ochii.

Tsitsernakaberd este muzeul Genocidului Armean, ridicat pe unul dintre dealurile care domină canionul Erevanului. O muzică tristă se aude în surdină din niște difuzoare ascunse, iar la capătul unei alei se înalță un ac înalt și ascuțit, despicat în două pentru a simboliza Armenia de Vest și cea de Est, despărțite cu secole în urmă de perși și apoi de otomani. Douăsprezece lespezi imense simbolizează provinciile armene ocupate de Turcia, în mijlocul cărora arde o flacără eternă. Localnicii trec și lasă flori spre a comemora pierderile de vieți omenești care nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată.

Muzeul ce spune întreaga poveste a genocidului a fost deschis însă abia după independența de sub U.R.S.S., ascuns parcă pentru a nu șoca prea mult, într-un buncăr.

Povestea din buncăr începe ca o furtună de vară, cu imagini plăcute ca o briză dar care duc rapid la nori de furtună. Comunitatea armeană era una dintre cele mai prospere și mai active intelectual din Imperiul Otoman: apar fotografii cu clase de elevi, apoi cu artiști și negustori dar și cu delegația sportivilor ce a reprezentat Imperiul Otoman la Jocurile Olimpice din 1912 de la Stockholm.

Inițial non-musulmanii trebuiau doar să plătească taxe mai mari Porții și să plătească birul sângelui – copii trimiși pentru a fi crescuți după obiceiurile otomane, însă odată cu dezvoltarea naționalismului în secolul al XIX-lea și în urma războiului ruso-turc din 1877-1878 când mulți armeni au luptat de partea Imperiului Țarist, vechile cutume nu au mai fost suficiente. În urma Congresului de la Berlin din 1878, când s-au cerut mai multe drepturi pentru armeni, pentru Junii Turci care ajunseseră la conducerea Turciei a apărut ‘problema armeană’.

În timpul ocupației sovietice menționarea genocidului a fost interzisă în cărțile de istorie, la fel și comemorarea sa, căci relațiile de bună vecinătate cu Turcia se doreau a fi păstrate. Diaspora armeană comemora însă în fiecare an tragedia de la 24 Aprilie 1915, când la Constantinopol au fost arestați și executați cei mai importanți reprezentanți ai comunității armene. Telegrama lui Talaat Pasha făcea deja ravagii.

La 50 de ani de la începerea genocidului, autoritățile Republicii Socialiste Sovietice Armene au cerut Moscovei permisiunea de a comemora, însă ordinul de la centru a rămas neschimbat. Refuzul a fost însă scânteia care a aprins imposibilul, căci în ciuda tuturor interdicțiilor, sute de mii de armeni au demonstrat pentru a cere recunoașterea genocidului și unificarea cu provinciile pierdute: Nagorno Karabakh și Nakhchivan. Revolta armenilor risca să se extindă și în alte state ale U.R.S.S.-ului, astfel încât Comitetul Central condus de Leonid Brejnev a fost rapid de acord cu o parte dintre cererile protestatarilor. În același an demara construcția memorialului, iar doi ani mai târziu era aprinsă flacăra eternă.

Apar fotografiile cu violențele împotriva armenilor: pogromuri și torturi la Adana și Erzurum, execuții în masă și distrugeri de locuri de rugăciune armene. Un nou război are loc între Turcia și Rusia, iar decizia comandantului armatei otomane de a ataca iarna în munții Caucazului se dovedește un eșec strategic – sute de mii de soldați otomani (inclusiv zeci de mii de armeni) sunt uciși. Se caută un țap ispășitor și se alege comunitatea armeană. Represiunile încep la 24 Aprilie 1915 când în multe orașe ale Imperiului Otoman sunt uciși preoți și intelectuali armeni. Soldații armeni din armata otomană sunt înlăturați și ulterior masacrați, iar întreaga populație armeană primește ordin de expulzare dincolo de frontieră, în Siria. Milioane de oameni pornesc pe un drum care avea să le fie fatal: uciși în ambuscade de kurzi și turci, femei și copii răpiți și transformați în sclavi. Fotografiile spun povești dure cu femei și copii torturați, bărbați masacrați, un bătrân care ține în mână craniul fiului său, femei ce strâng la piept copiii uciși și care la scurt timp aveau să le urmeze soarta, sclave sexuale pentru triburi kurde și turcești. La fel cum au făcut naziștii peste ani, și turcii au ținut să își documenteze atrocitățile.

Dacă în Armenia de Vest (în zilele de astăzi Anatolia turcească) armenii erau masacrați, rezistența din Armenia de Est (teritoriul actual al țării) a reușit să învingă trupele otomane în 1918 și să pună capăt genocidului. Țările Europei și Statele Unite ale Americii au stat în expectativă preferând neutralitatea spre a-și face propriile planuri. Istoria a dat de-a lungul timpului multe semnale de alarmă, însă cine să le asculte?! Politicienii își fac propriile jocuri pe viața popoarelor și istoria se tot repetă, iar oamenii refuză să gândească pentru ei preferând să fie conduși. Holocaustul evreiesc ar fi putut fi prevenit dacă europenii ar fi vrut să învețe ceva. Dar cui să îi pese?!

Complexul de Cascade din Erevan este o construcție de artă modernă ce se prelinge în scări pe deal. Din păcate apa nu curge așa că o parte din frumusețe i se pierde printre detaliile sculpturilor ce o împodobesc. Deasupra sa, pe deal, se întinde Parcul Victoriei, care cu un potențial extraordinar oferit de panorama din jur ar fi putut să arate superb. Neîngrijit, prăfuit și plin de gunoaie, arată la fel ca parcurile bucureștene din perioada comunistă.

Deasupra parcului tronează însă peste tot orașul Mama Armenia, o sculptură a unei imense femei cu o la fel de imensă sabie, înconjurată de câteva mașinării de război. Monument ridicat ca în multe alte țări ale fostului U.R.S.S. pentru a comemora victoria sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, astăzi servește drept muzeu al războiului și bineînțeles pentru a aduce aminte de legăturile încă foarte strânse dintre Armenia și Rusia.

Odată cu seara se stinge și vipia zilei iar orașul se animă – lumea dansează pe străzi la propriu. Fântânile din Piața Republicii nu se lasă nici ele mai prejos, căci după câteva cântece cu tentă patriotică își face simțită prezența Oda Bucuriei ce pregătește terenul pentru vocea lui Freddy Mercury – We Are The Champions se răspândește în noapte printre jeturile sincronizate și răsucite ale fântânilor, ce nu vor să rămână cu nimic mai prejos decât superba muzică de pe fundal.