TrekLens

În “colectivo”, simpaticul autobuz ce trece din sat în sat oprind înainte să aibă timp să accelereze prea tare, pentru a mai lua câte un localnic, facem cunoştinţă cu un alt gringo – un francez pe nume Aristide. Umblă de unul singur şi are aceeaşi destinaţie cu a noastră.
Într-o pauză mai lungă, profităm de vânzătorii ambulanţi pentru a cumpăra nişte fructe. Dar… nu este chiar aşa de simplu. Suntem atraşi fix de cele pe care nu le cunoaştem şi cum vânzătorul nu ştie vreo limbă străină, recurgem la internaţionala mimă.

– Ce zici că sunt chestiile astea mici şi rotunde cu design de strugure dar care nu-s struguri?
– Mamones, señor, sunt foarte bune.
– Aha, mamones… şi cum se mănâncă? (o coajă groasă ce nu pare deloc îmbietoare le protejează de priviri indiscrete)
– Ha ha, gringo! Uite aşa… (după care ne decojeşte vreo două-trei boabe şi ne dă să gustăm)
– Mmmm sunt bune, dă-mi o pungă!

După câteva ore de ronţăit fructe exotice şi rulând cu o viteză ce ne permite să ne răsucim molcom gâturile după peisaj, autobuzul ajunge la ultima sa staţie, oprind în ceea ce pare a fi (luându-ne după numărul cârciumilor) mijlocul localităţii. La coborâre suntem înconjuraţi de ghizi şi proprietari ce-şi oferă serviciile prin zonă. Suntem depăşiţi numeric – am putea chiar să ne luăm fiecare câte 4 sau 5. Le zâmbim echivoc, amânând astfel negocierile şi ne aşezăm pe rucsacurile aruncate din burta autocarului direct pe pământul roşu, parcă cu obidă. Noroc că nu a plouat şi au aterizat pe moale, într-un nor de praf. Roşu.

Aşteptăm ca grupul de mici întreprinzători să se împrăştie după care ne agăţăm fiecare de raniţa proprie şi din localnic în localnic aflăm drumul spre Cerro Chato – craterul ce adăposteşte acum un lac vulcanic. Ceea ce la început părea o plimbare, odată cu ridicarea soarelui pe cer devine o probă de rezistenţă. Vântul nu suflă deloc aşa că fiecare are propriul roi de ţânţari. Bestiile totuşi ne lasă în pace – nu vom afla niciodată de ce.

Poteca se păstrează destul de clară, strecurându-se prin pădurea tropicală ce pare gata să ne înghită vuind toată de zgomotul făcut de milioanele de cicade. Din când în când câte un colibri ne iese în întâmpinare săgetând drumeagul în timp ce soarele se reflectă în aripile pictate în culori metalizate.
Privind în urmă vedem conul vulcanului Arenal înălţându-se cenuşiu din verdele pădurii. Lacul din craterul vulcanului stins acum vreo 3500 de ani ne aşteaptă pentru o baie. Îl onorăm cu plăcere, apa scăpându-ne de arşiţă şi procopsindu-ne în schimb cu un nou grup de ţânţari.
Coborând de pe buza craterului, vedem cum de pe o creangă un pavón – un fel de curcan sălbatic, ne fixează cu privirea şi cu un interes circumspect. O fi carnivor? Până acum câţiva ani, erau vânaţi intensiv dar o lege recentă a mai îmbunătăţit lucrurile. Ieşind de la adăpostul pădurii întâlnim un drum forestier şi realizăm că am rămas fără apă. Un localnic apare la momentul potrivit şi îl întrebăm de o sursă de apă potabilă.
Ne conduce spre un izvor din apropiere şi ne îmbie să bem. Suntem neîncrezători.

– Aşa, de la izvor?! (evident că pe acasă băusem apă de nenumărate ori de la izvoare ascunse prin munţi, dar aici eram totuşi într-o ţară tropicală iar ghidurile – dragele de ele, ne sfătuiau să nu bem de la izvor ameninţându-ne cu pericole neştiute)
Omul se apleacă şi bea cu poftă parcă pentru a ne dovedi stupiditatea întrebării.
– Muchas gracias señor!

Îndrumaţi de localnicii cu care intrăm în vorbă, aflăm calea spre o cascadă la baza căreia ne putem bălăci liniştiţi vegheaţi de două mici curcubee. Scăpaţi de ţânţarii ce nu au avut răbdare să ne aştepte, ne uscăm la soare după care ieşim la drumul mare pentru a lua la picior lunga cale spre oraş.
Încălziţi de drum şi ştiind că pe undeva prin zonă se ascund nişte izvoare termale ştiute doar de localnici (mai sunt unele cunoscute de toată lumea, dar captate de mici întreprinzători), facem iarăşi apel la bunăvoinţa lor şi iată-ne în mijlocul lui Rio Tabacon – un râu mai fierbinte ca o ciorbă ce curge prin pădure.

Aruncând o privire în urmă, zărim vulcanul Arenal în toată splendoarea lui, fumegând misterios în lumina apusului de soare.
Legenda locală spune că La Fortuna, localitatea în care ne aflăm, îşi trage numele de la faptul că după o erupţie foarte puternică, toate micile sătucuri din zonă au fost distruse, mai puţin acesta – Norocosul. Nu același lucru se poate spune însă despre dintele a cărui plombă a decis să rămână într-o felie de pizza. Se mai întâmplă.