TrekLens

Cunoscut drept acoperișul Thailandei, Parcul Național Doi Inthanon este o prelungire a lanțului Himalayan ce se ridică aici până la înălțimea de 2565m deasupra nivelului mării, înconjurat de o junglă impenetrabilă.

Chiar și la înălțimea aceasta, pădurea este mai degrabă tropicală și veșnic verde datorită norilor ce se formează pe înălțimi spre a-și scutura apoi apele. Rezultatele cele mai spectaculoase sunt desigur cascadele de câteva zeci de metri înălțime, ale căror ape se prăbușesc puternic chiar și acum în mijlocul sezonului secetos.

Cele două pagode gemene aflate la doar câțiva kilometri de cel mai înalt pisc al Thailandei, au fost ridicate în 1987 și 1992, pentru a onora cea de-a șaizecea aniversare a fostului rege Bhumibol Adulyadej și respectiv a soției sale regina Sirikit.

Asemănătoare de la depărtare și foarte apropiate ca înălțime, diferențele pagodelor stau mai degrabă în detalii. Pagoda regelui este ceva mai austeră, în tonuri pământii la exterior și mai degrabă întunecată la interior, și aflată la marginea muntelui pare a fi ceva mai maiestuoasă.

Pagoda reginei poartă însă nuanțele mai fine de purpuriu și roz, iar interiorul este cu mult mai luminos decât cea a monarhului. De la punctele de belvedere, peste culmile veșnic verzi se rostogolesc norii, iar prin parcul împânzit cu flori susură un izvor peste care traversează strategic un podeț tradițional.

Întregul parc național poartă numele regelui Inthawichayanon – unul dintre ultimii conducători ai Regatului Lanna, care îngrijorat de despăduririle din nordul Thailandei a dorit să le păstreze. După moartea acestuia, rămășițele i-au fost aduse în parc conform dorinței sale, iar pădurea poartă acum numele său.

Traseul Kew Mae Pan este amenajat cu scări și cațără destul de abrupt prin pădurea impenetrabilă. Din loc în loc apar flori necunoscute, iar o cascadă mică se aruncă prin hăul verde al pădurii. Odată ieșiți la gol alpin, vârfuri înalte dar molcome se întind spre un infinit pierdut în ceață, în ireale nuanțe de smarald și verde crud, scăldate în raze de soare. Regulamentul parcului obligă pe acest traseu la închirierea unui ghid din tribul local Hmong – o aberație birocratică întrucât ghidul nu vorbește nici o limbă de circulație internațională iar traseul este imposibil de rătăcit.

Peisajul a fost scutit de spaima și întunericul vârfurilor stâncoase bătute de vânturi reci, de prăpăstii și de stânci. Aici nu sunt avalanșe mortale, căderi de pietre și nici surpriza zăpezii – doar câteva zile pe an apare fenomenul înghețului pe vârful Doi Inthanon. Munții Thailandei radiază mai degrabă căldură și bunăvoință, tentând cu frumusețe și liniște, un vânt călduț și rafinamentul liniilor unor culmi molcome.

Rododendronii cresc aici cât niște copaci, cu flori roșii sângerii ce alternează cu albul ireal al florilor de orhidee ce se prind de trunchi în căutarea luminii soarelui. O ceață translucidă se zbate prin văile verzi alergându-se cu norii, ca un văl ușor, aerisit și strălucind în soare, prin care se întrevăd satele de munte și, cu puțin efort formele șterse și îndepărtate ale sătenilor. Când voalul de ceață se destramă, priveliștea pagodelor gemene vine ca o surpriză.

Aici la mică distanță de granița cu actualul Myanmar, pădurile sunt casa unui amestec eterogen de triburi. Tradițional triburile de Karen cultivau opiu, însă războiul global lansat de Nixon împotriva drogurilor și presiunile succesive făcute de Statele Unite ale Americii i-au făcut pe aceștia să se reprofileze. Astăzi pe pantele muntelui se cultivă cafea și ceaiuri, ale căror arome sunt tot la fel de diferite precum culorile acestora. Dar, ceaiul thailandez este la fel ca vinul vietnamez – mai bine lipsă.