TrekLens

Poveștile iernii s-au așezat greu peste casele răsfirate pe munte, împrăștiind o răsuflare cu iz de pustiu.

Potecile ce duc spre Fundata se strecoară tăcute pe lângă case vechi părăsite și parțial prăbușite. Oamenii s-au dus – unii în căutarea unui trai mai bun și poate cu gândul că se vor întoarce cândva înapoi, alții spre neființă. Casele au rezistat și ele un timp înainte ca vânturile să spargă obloanele și să deschidă ușile, iar ploile și ninsorile să năruie acoperișurile.

Ar fi putut fi recondiționate și transformate în cazări tradiționale moderne, însă cui să îi pese de estetic când frumosul s-a transformat într-o afacere?! Case ridicate rapid, spoite în culori ieftine și cu instalații făcute prost ce se strică când îți este lumea mai dragă.

Cu doar câteva raze de soare ce răzbesc printre norii groși, tot peisajul este de o monocromie adâncă. Ninge – vorba poetului, ca-n Esenin și poema rusă, ninge fantomatic și bacovian. Ninge a poveste străveche cu iz de foc făcut în sobă și de plăcinte proaspăt coapte. Ninge cum nu știam că îmi este dor.

Cetina este îngreunată de zăpadă până aproape de podeaua albă a naturii. Din când în când câte o mică avalanșă căzută din brazi închide complet fereastra spre pădure.

Zăpada așternută în detaliile pereților de stâncă acoperă liniile traseelor de alpinism iar peisajul are în el ceva mult mai alpin decât este de fapt. Poate de vină este norul jos din care cad necontenit fulgi de zăpadă grași.