TrekLens

Drumul se face covrig pe marginea unei prăpăstii adânci și se aglomerează cu tot traficul ce cară mărfuri și oameni spre capitală, iar pe cei aproximativ 200km asfaltul este practic necunoscut transformând câteva ore în aproape o zi de mers. Peisajul compensează însă toată dificultatea drumului, iar camioanele pictate și împodobite în cele mai nebunești culori amintesc de faptul că în aceste locuri culorile sunt prețuite la fel de mult ca zilele colorate de toamnă într-un Noiembrie gri și cețos.

Peste culmile înverzite și dincolo de terasele unde se cultivă orezul se ridică giganții albi ai Himalayei, iar prin canionul adânc săpat din negura timpului apele învolburatului râu Trishuli ne însoțesc parcursul. Șoferii nepalezi nu au însă nici o treabă cu condusul preventiv sau cu respectarea regulilor de circulație. Se depășește în curbe fără vizibilitate iar traficul este pus în pericol de tot felul de șoferi ce nu pare că ar fi atins maturitatea.

Pe măsură ce înaintăm vederile spre cununa de vârfuri a Himalayei devin din ce în ce mai dese. Iată vârful Manaslu – unul dintre optmiarii lumii ridicat deasupra câmpurilor pe care țăranii au ieșit să scuture niște cereale pentru a scoate din ele semințele. Înalțate în mănunchiuri deasupra capului și plesnite de pământ cu putere, firele lungi lasă din ele să cadă ceea ce va fi măcinat și va servi drept masă întregii familii – întreaga scenă ar putea fi desprinsă din orice clipă a filmului ultimelor milenii.

Al doilea oraș al țării ca mărime, Pokhara, este departe de aglomerația nebună a capitalei. Smogul aproape că lipsește, în ciuda relativului trafic de pe malul lacului Phewa. De după fiecare casă se zăresc culmile albe ale vârfurilor Machapuchare și Annnapurna II. Primul dintre ele oficial este încă necățărat, căci guvernul nepalez nu a emis niciodată permis pentru acesta. La înălțimea celor 6993m ai săi se spune că se află casa zeului Shiva, iar singura expediție care a ajuns în apropiere a fost cea din 1957, condusă de locotenent colonelul Jimmy Roberts din Armata Britanică. Fideli promisiunii făcute regelui Mahendra, alpiniștii Wilfrid Noyce și A.D.M. Cox s-au întors când mai aveau doar 150m altitudine până pe vârf.

Pokhara este raiul echipamentului alpin – locul unde fiecare își poate completa echipamentul lipsă, de cele mai multe ori la prețuri derizorii comparativ cu cele din țările mai dezvoltate. Orașul este cu adevărat turistic dar într-un fel cu mult diferit de toate celelalte căci aici fiecare a venit în căutarea propriei aventuri, chiar dacă asta înseamnă o aventură ghidată, salturi cu parapanta sau descoperirea munților pe cont propriu.

O conversație cu Durba – gazda la care rămân peste noapte, mă face să îmi schimb complet planul desenat acasă – îmi încercuiește pe hartă un vârf în afara traseelor cunoscute din zonă și îmi recomandă să îl includ cumva în traseu. Mai înalt și foarte puțin vizitat, îmi va oferi priveliști mult mai sălbatice și mai ample – cum să refuz o asemenea sugestie?! Se preconizează o schimbare în plan…

Ceea ce prin Uniunea Europeană s-ar traduce ca autobuz foarte învechit și ar fi fost casat de mulți ani, în Nepal trece drept transport “Deluxe”. Detalii nesemnificative, căci de fapt autobuzul are personalitate și mai ales beneficiază de geamuri ce se deschid pentru a putea savura întregul peisaj. Drumul din Pokhara spre Nayapul lasă în urmă valea spre a cățăra serpentinele dealurilor pre-himalayene. Universul micului autobuz se schimbă la fiecare oprire, cu fiecare pasager care mai recunoaște pe cineva în aglomerația de la interior. Zumzetul este însă minor pentru a nu acoperi notele vesele ale cântecelor ce răzbat din difuzoare.

Apele de ghețar tulburi și înspumate ale râului Modi Khola însoțesc drumul forestier ce pleacă din Nayapul. Machapuchare (Fish Tail peak) pare la o aruncătură de băț depărtare ridicându-se după fiecare curbă a drumului cu cei aproape 7000 de metri ai săi, mult peste toți munții din zonă.

Birethanti corespunde cu intrarea în Annapurna Conservation Area și locul unde permisul de trecere este ștampilat iar o copie a sa reținută ca dovadă a trecerii pe aici. În caz că dispar probabil. Câteva scări de piatră traversează satul spre a se intersecta cu drumul forestier pe care urcă mașinile de teren până în Ulleri. Drumul este pe alocuri rupt, maimuțele se aleargă și se aud chirăind prin copaci, iar soarele arde ca în plină vară. Noroc cu cișmelele care deservesc satele – sunt suficient de dese încât să nu suferi de sete.

Drumul de vehicule 4×4 ce urcă spre Ulleri se desparte de poteca ce începe să urce abrupt pe bolovani și lespezi de piatră ce țin loc de trepte. Pe aici coboară și șerpașii încărcați cu mormanele de bagaje ale turiștilor veniți să guste puțin munte. Aproape fiecare casă este un potențial loc unde se poate servi masa sau se poate înnopta. Podurile suspendate peste pâraie repezi aflate la zeci de metri dedesubt se bălăngăne ușor la fiecare pas, iar terasele cultivate devin parte a imensului tablou mereu în schimbare, mărginit doar de munți.

Căldura rămâne dogoritoare până când soarele trece de culmea muntelui, după care temperatura se schimbă brusc de parcă a deschis cineva ușa de la frigider în spatele meu. Am verificat și nu am găsit nici un frigider. Sau ușă. Doar munți înălțându-se până la cer și umbre lungi ce se aștern peste lumea zeilor și a zăpezilor eterne.

Un adevărat spectacol fac norii peste Annapurna South, ascunzându-l și lăsându-l la vedere pe măsură ce apusul îl înroșește încetișor înainte ca toate culorile să-i dispară iar el să intre în albăstruiul amurgului.