TrekLens

Încă de la ieșirea din Cairo, inconfundabilele forme ale piramidelor se disting ridicate parcă amenințător prin smogul metropolei. Urmare a interpretării eronate a avertismentelor legate de Egipt și a generalizării fără sens, eterna aglomerație din jurul platoului de la Giza este acum o amintire. Așadar, pot doar să mulțumesc canalelor de (dez)informare în masă pentru faptul că am aproape doar pentru mine ultima minune a lumii antice.

Nisipul rătăcit pe străzi este liantul locului în care orașul se împletește cu deșertul, sub ochii reci ai Sfinxului – colosul de piatră numit de primii arabi Abu al-Hol, părintele groazei. Enigmatica creatură cu chip de om și trup de leu se pare că îl reprezintă pe regele Khafre, leul fiind un arhetip al regalității iar capul acestuia simbolizând puterea faraonului. În spatele său, cu vârful original din var șlefuit, piramida lui Khafre te strivește sub măreția ei.

Victimă a unei iluzii optice, marea piramidă a lui Khufu se ridică la 147 m peste întregul pustiu de nisip ce o înconjoară. Oarecum ascunsă în spatele piramidei lui Khafre, ultima și cea mai mică dintre cele trei mari piramide aparține lui Menkaura. Tăietura de pe fața sa nordică este opera fiului sultanului Saladin, urmaș al fatimizilor, ce a dat ordin ca piramida să fie dezmembrată. După opt luni de chin și cu doar o crestătură în ea au renunțat, iar eternitatea lor i-a vegheat în continuare ca un blestem.

Deși distanțele nu sunt chiar așa mari, cuptorul infernal al deșertului le dilată uimitor de mult. La marginea deșertului, imensele necropole se înșiră cuminți sub soarele aspru. Privind cămilele ce le dau târcoale alene, ai senzația că nimic nu s-a schimbat în ultimii 4000 de ani. Piramidele sunt atemporale.

Sub un pod, vacarmul câtorva zeci de microbuze se împletește cu strigătele ajutoarelor de șofer ce declamă destinațiile acestora. Într-un microbuz cam deşirat, saci plini de marfă sunt înghesuiți la un loc cu pasagerii, pentru drumul pudrat cu nisip ce urmează unul din afluenții Nilului. Un puști pe la vreo 12 ani conduce o furgonetă încărcată cu butelii, nepăsător la portiera lipsă. Alte mașini, cu o parte din caroserie dispărută și farurile scoase dar cu motorul intact gonesc pe străzi. Copiii sunt cocoțați câte doi-trei pe o motoretă pe care o conduc fără probleme, chiar dacă picioarele nu pot atinge pământul. Cum opresc… doar ei știu. Dromaderii se amestecă printre măgăruși și mașini contribuind și mai mult la haosul circulației. Cobor în ultima stație, în colorata piață din Abu Sir, unde tuk-tuk-urile își așteaptă clienții. După o scurtă negociere șoferul îmi stă la dispoziție, dar chiar înainte de plecare un puștan se strecoară lângă mine și începe să îmi turuie, erijându-se în propriul meu ghid. La destinație însă, după ce în zadar încearcă să obțină ceva de la mine, rămâne să se certe cu șoferul. Astăzi nu i-a surâs norocul.

Un scurt drum asfaltat urmează coasta deșertului până la piramida în trepte a lui Djoser, cu desăvârșire pustie. Dincolo de curtea Heb-Sed, o înșiruire de coloane ce ascund piramida – parte dintr-un ritual în care regele își reînoia puterea încoronându-se din nou, de peste 5000 de ani stă cea mai veche piramidă a Egiptului. Deși nu are nici măcar jumătate din înălțimea piramidelor de la Giza, monumentul înălțat de Marele Preot Imhotep reprezintă prima piramidă de piatră – de fapt, o succesiune de șase mastaba dreptunghiulare așezate una peste alta. Intrările în micile morminte sunt discret marcate, invitând la descoperirea hieroglifelor și a uimitoarelor desene ce în uscăciunea deșertului și-au păstrat încă vii culorile inițiale. Spre deosebire de muzeele aseptice, în semîntunericul mormintelor poveștile zidurilor prind viață. Piramide și nisip, o civilizație ce înflorea în vremurile când în Europa istoria nu reținea nimic notabil.

O combinație de autostop și tuk-tuk mă aduc înapoi în Abu Sir, unde proprietarii de microbuze mă înconjoară ca niște hiene, încercând să-mi vândă un tur la un preț exorbitant. Rămân șocați când le râd în nas – drumul principal este doar la un kilometru depărtare iar mersul pe jos nu strică. De acolo spre capitală, microbuzele publice sunt dese.

În Egipt, exteriorul gărilor reprezintă obiective strategice și de acest lucru avea să îmi amintească bălmăjeala polițistului cu AK-47, ce reținându-mi pașaportul mă conduce la secția de poliție a gării Ramses din Cairo. Aici, superiorul său ia la cunoștință infama mea faptă și răsfoiește atent pașaportul. Este plăcut impresionat de toate ștampilele și vizele din pașaport, cu precădere de cele ale țărilor arabe, comentând ceva pe seama lor, după care își exprimă dorința de a vedea cadrele din aparatul foto. Pe deplin lămurit, îmi explică foarte serios ce reprezintă la ei obiective strategice. Fotografierea în interiorul gării este însă permisă și, pentru a evita zelul altor subordonați, îmi alocă un soldat care să mă conducă dincolo de filtrul de securitate, spre trenul ce mă va purta prin noapte, spre sud.