TrekLens

Primul european care a luat contact cu sudul continentului african a fost navigatorul portughez Bartolomeo Diaz, care în drumul său spre India în 1488 a ocolit extremitatea sudică a Africii. Furioasele ape ale Atlanticului sudic au dat mult de furcă navigatorilor până când reușeau să intre în apele mai calde ale Oceanului Indian în dreptul peninsulei Cape. Venind pentru toți ca o salvare, Bartolomeo Diaz a botezat colțul continentului Capul Bunei Speranțe.

Timp de 150 de ani multe convoaie de corăbii au reușit să facă drumul spre India pe la Capul Bunei Speranțe, oprind pentru aprovizionare cu apă sau merinde proaspete, în jurnalele de bord fiind deseori notate contactele cu populația locală khoikhoi sau cu cea nguni.

Abia în 1652 europenii și-au consolidat prezența la Capul Bunei Speranțe prin permanentizarea unor posturi olandeze din partea Companiei Indiilor de Est. În timp, o parte dintre coloniștii olandezi – așa zișii trekboers (fermierii nomazi) au respins autoritatea Companiei Indiilor de Est și au început migrația spre interiorul continentului pentru a se ocupa de agricultură. Luptele cu localnicii khoikhoi au fost inegale, căci superioritatea armelor de foc și prezența virusului variolei adus de europeni au decimat triburile.

Populația locală s-a refugiat spre interiorul continentului, iar în lipsa mâinii de lucru coloniștii rămași în zona Capului au sesizat Compania Indiilor de Est care le-a permis importul de sclavi, astfel fiind aduși mii de sclavi din Malaezia și Indonezia, dar și din alte colțuri ale Africii. În urma răsturnării monarhiei olandeze în 1795, Marea Britanie a preluat controlul coloniei din Africa de Sud și a început extinderea acesteia. S-a renunțat la sclavie, însă mare parte din populația olandeză nu a fost de acord cu abolirea sclaviei de către britanici și astfel a pornit o nouă migrație spre interiorul continentului peste munții Drakensberg. Convoaiele de voortrekkers (pionieri) au învins populațiile locale și au înființat republici bure nesupuse coroanei britanice.

La începutul anului 1886, George Harrison și George Walker au descoperit filonul de aur ce avea să ducă la crearea Johannesburg-ului de astăzi. În goana după îmbogățire au venit peste o sută de mii de oameni de mai multe naționalități, însă guvernul Africii de Sud a ținut să îi separe după culoarea acestora – Burghers (albii), Coolies (indienii), Malays (metișii) și Blacks (africanii). Zona a rămas însă un mix de rase și culori până prin anii 1930, cand guvernul a creat cartiere speciale pentru negri, în scopul de a-i scoate pe aceștia din Johannesburg. Denumirea aleasă a fost South West Townships care a fost abreviat mai apoi în SO.WE.TO., și care a devenit orașul cu cei mai mulți negri din întreaga Africa de Sud.

Politica de apartheid instituită de Partidul Național proaspăt ajuns la putere în 1948 nu a fost însă susținută de conducerea Johannesburg-ului, iar în 1976 când guvernul a încercat să impună obligativitatea educației în limba afrikaans în locul limbilor populației native, revolta populației din Soweto a ajuns pe primele pagini ale mass-media. Instabilitatea și revoltele au continuat până în 1990 când calvarul a luat sfârșit odată cu eliberarea lui Nelson Mandela din închisoare, iar în 1991 cu abolirea apartheidului.

În Soweto de astăzi sunt cuprinse toate cele trei pături sociale, iar diferențele între casele elegante construite în stil olandez și ghetourile de lângă groapa de gunoi, sunt la fel de mari ca distanțele între țările din lumea civilizată și cele din lumea a treia.

În India sunt denumite slums, în Brazilia favelas, iar în Africa de Sud au fost botezate townships, însă în toate aceste cazuri plimbatul independent pe ulițele ghetourilor este deosebit de periculos. Pentru cei ce trăiesc de pe o zi pe alta în niște condiții greu de imaginat, între pereți de carton sau plastic, sau în cel mai fericit caz cu câteva table deasupra capului, este un afront ca persoane din pături sociale mai înstărite să își fluture bogăția (chiar și inconștient) prin mijlocul lipsurilor lor. Iar aici absolut orice poate fi considerat bogăție, de la un banal ceas de mână, niște haine curate sau un rucsac parțial gol. De aparate foto sau bijuterii nici nu poate fi vorba.

Pentru cei interesați de altfel de povești mai puțin fericite posibilitatea de a vizita astfel de comunități există, căci atât anumite favelas din Brazilia cât și colțuri din Soweto pot fi vizitate cu ajutorul unui ghid local. Profitul intră în mare parte în buzunarele goale ale locuitorilor din ghetou.

Comunitățile din Soweto trăiesc în mare parte din reciclarea diverselor categorii de gunoaie, însă casele lor dărăpănate sunt totuși îngrijite. Se doarme de multe ori la grămadă în spații restrânse, electricitatea este furată de la stâlpii de înaltă tensiune, se spală în ligheane cu apă adusă de la o cișmea comunală, însă educația este asigurată pentru toți copiii ghetoului, iar serviciile medicale sunt gratuite (chiar dacă probabil de o calitate îndoielnică).

Zâmbetele copiilor nu trădează nimic din greutățile prezente în township iar adulții sunt bucuroși să își împărtășească poveștile. Ajunge doar să îi întrebi de sănătate. Este desigur un colț îmblânzit al ghetoului, însă cu siguranță oferă o altă perspectivă asupra lumii. Câteva străzi mai încolo plimbatul cu camera foto la vedere nu mai este o opțiune inteligentă.

Există o singură stradă în lume unde au locuit doi laureați ai premiului Nobel pentru pace, iar aceasta se află în Johannesburg – Nelson Mandela și Desmond Tutu fiind cei care au primit cea mai prețioasă medalie.

Casa veche de cărămidă este cea în care Nelson Mandela a locuit împreună cu soția sa Winnie, înainte de a fi arestat și întemnițat pentru vederile sale liberale. Nu dorea prea mult ci doar abolirea apartheidului… Acum adăpostește obiecte ale laureatului Nobel precum și fotografii de arhivă și citate ale acestuia.

Emblematice pentru Soweto sunt însă Orlando Towers – două turnuri ale unei termocentrale dezafectate, care timp de aproape cinci decenii a ars tone de cărbune pentru a genera electricitate. La închiderea centralei în 1998 s-a dorit demolarea turnurilor, însă în cele din urmă propunerea localnicilor de a le da o nouă viață a fost acceptată. Astăzi sunt locul unde se pot practica sporturi extreme, ca de exemplu săritura cu coarda elastică de la înălțimea coșurilor lor, sau de ce nu, savurarea unui braai sud-african în plină stradă.

Dacă Soweto a fost un bastion al rezistenței anti-apartheid, Pretoria – una dintre capitalele Africii de Sud a reprezentat simbolul asupririi albe. Tot un simbol, de data aceasta din granit și mai puțin al asupririi cât mai degrabă al îndrăznelii, este Voortrekkers Monument  ridicat în amintirea pionierilor ce au călătorit în convoaie de căruțe începând cu 1836, din colonia britanică aflată la Capul Bunei Speranțe spre interiorul Africii de Sud, în încercarea de a-și face un trai dincolo de lunga mână colonială a administrației britanice. Marea Traversare a fost o culminare a tensiunilor dintre buri – descendenții primilor europeni stabiliți în Capul Bunei Speranțe, și Imperiul Britanic. Interesant este că la peste 30 de ani de la abolirea apartheid-ului, acest monument ce preamărește greutățile și victoria colonialiștilor olandezi este încă în picioare și prețuit de localnici.

Pretoria este întinsă, cu spații largi și multe zone virane, distanțele ce ar trebui parcurse pe jos fiind deseori enorme. Harta este aici înșelătoare, iar pe jos rareori se văd albi circulând.

În fața impunătoarelor Union Buildings – grupul de clădiri ce adăpostește sediul Guvernului Sud African și birourile Președintelui, tronează impozanta statuie în bronz a lui Nelson Mandela, dezvelită la zece zile după moartea acestuia, în Decembrie 2013. La poalele acesteia, un protest al populaței khoisan. Deși au trecut câteva decenii de când negrii au căpătat aceleași drepturi ca albii, aceștia din urmă ocupă în continuare doar locuri de muncă bine plătite, iar diferențele între bogați și săraci au rămas foarte mari. Poate că Africa de Sud este într-adevăr așa cum a definit-o Mandela, o națiune curcubeu.