TrekLens

Traversat de poduri așternute prin mijloc de pădure, pârâul Bistriza ne însoțește pașii pentru a ne conduce în cele din urmă spre golul alpin. Drumul forestier transformat într-o potecă, se rătăcește prin câteva zone mlăștinoase semnalizate cu o potecă ocolitoare spre a ieși din labirintul jnepenilor.

Deasupra noastră, la vreo două circuri glaciare mai sus se înalță cel mai înalt vârf din întreaga Peninsulă Balcanică, Musala. Până la el se înșiră o salbă de poieni străbătute de izvoare și zone superbe de pus cortul. Cabana Musala, ivită după primul prag glaciar, este o prezență plăcută până când lângă ea apare un imens hotel alpin. Interesante, dar preferăm camera dublă cărată în spate și care diseară, ascunsă în umbra vârfurilor aride ce se înalță la peste 2700m altitudine peste salba celor trei lacuri legate de mici pâraie, va avea arome de flori de munte și o priveliște de toate stelele.

Dimineața este senină dar conul de umbră format de vârfuri nu se va duce prea curând, iar micul dejun este mai bun cu soare iar peisajul ne invită să-l servim în căldarea glaciară de deasupra noastră.

Un ciopor de 7-8 capre negre mențin distanța și fug speriate când vântul întoarce spre ele șoaptele noastre. Strecurată printre bolovani și vegetație crescută din belșug de la atâtea izvoare, poteca acumulează rapid altitudine. Sub noi, lacurile ce ne-au mărginit noaptea rămân de culoarea mării adânci. La 2548m altitudine ajungem pe malul lacului Alekovo iar soarele ne prăjește din plin. Este locul perfect de pregătit masa și rămân cu senzația că peisajul a fost mai delicios ca micul dejun.

Vântul își face de cap pe creste – au fost prognozate rafale de până la 110km/h. Urcușul în serpentine își face loc printr-o lume aspră de piatră, unde singura prezență antropică este dată de o cabană cu o foarte interesantă formă piramidală. Urcușul spre vârful Musala este abrupt dar ușor, întreaga salbă de lacuri ștergând cu buretele greutățile urcării. De sus de pe vârf se zărește toată Bulgaria și am senzația că dacă atmosfera ar fi mai clară s-ar vedea până la Marea Neagră. Până acolo însă, sunt șiruri de munți și creste, zeci de lacuri și păduri.

Traseul desenat pe hartă ocolește câteva căldări adânci păzite de vârfuri ce se cer urcate, însă fiecare pas merită cu vârf și îndesat. Hăituiți de vântul aprig prognozat la meteo, urcăm și coborâm savurând momentele de respiro pe care le avem atunci când poteca se mai pitește pe după versanți. Altfel, vântul se aude ca un mare și neîntrerupt vuiet.

Coborârea pe vale începe lin în ciuda diferenței enorme de nivel, printr-o vale ce pare extrem de sălbatică, dar care după un singur prag glaciar se afundă în pădure. Două cabane mai târziu vine și realizarea că locul de cort pe care îl căutam noi pe lângă Maritsa Hut nu este cel mai inspirat, și cum este abia ora 16 iar cei 12km parcurși până acum nu ne-au fost de ajuns, luăm decizia să mai coborâm vreo 17km până la mașină.

Poteca se strecoară prin pădure într-o sinusoidă continuă, traversează vâlcele și poieni, și pare că taie pe din două o țară întreagă. Ar putea fi un plăcut traseu de o zi, însă chiar și așa înghesuit într-o lungă după amiază de vară se simte delicios sub tălpile care tropăie spre vale.

Cu înălțimile lăsate în urmă locul de cort nu mai are același farmec al sălbăticiei, însă noaptea rămâne liniștită în susurul unui pârâu ascuns de o perdea de foioase.