TrekLens

Sunt unii munți ce ne atrag fără încetare indiferent de câte ori le-am urca potecile.  Munții Ciucaș, căci despre ei este vorba de această dată, i-am parcurs de nenumărate ori în toate condițiile meteo, de la zile toride de vară la viscole aprige de iarnă. De data aceasta am ales să merg ca partener de antrenament pentru un semimaraton de alergare montană – Ciucaș X3.

Detaliile pădurii care dățile trecute mă încetineau încântător, acum rămân în urmă ca niște fantasme – Culmea Buzoianu are darul de a scoate sufletul din cei ce aleargă la deal.

Sub stâna din Zăganu încetinim și căutăm din ochi câinii ce în alți ani abia așteptau turiștii pentru a se distra pe seama lor. Nimic nu trădează însă prezența cerberilor, dar dăm în schimb de un baci bătrân și uscat ca pășunile în miez de vară și misterul se lămurește: “S-au mai potolit și ei… pesemne au îmbătrânit.”

Cu bărbia în piept urcăm tăcuți spre Vf. Zăganu printre rafalele de vânt ce se rostogolesc din creastă. Mai concentrați pe viteză decât pe miile de flori în toate culorile curcubeului, recunoaștem oarecum uimiți cele două refugii montane ce semnalează apropierea de șaua La Răscruce și în același timp și finalul crestei. Micul vârf ce ne desparte de Șaua Chirușca trece complet neremarcat, amintindu-ne doar de o tură făcută într-o iarnă grea. Într-o alergare măruntă coborâm spre Cabana Ciucaș sub privirile nedumerite ale unui mic grup de cai liberi. Restul, este istorie – drumuri distruse, poteci cunoscute ca propriile buzunare și intersecții pline de amintiri.