TrekLens

Prea mult timp se scursese de la ultima afundare în zăpadă a bocancilor, dar iată că astrele s-au aliniat și s-a conturat o nouă ieșire pe munte.
Pe străduțe înguste cu trepte roase de trecerea timpului, printre case vechi dar elegante, mă apropii de drumul ce duce la Cota 1400. Din păcate vremea este tristă, cu cer închis și pregătit de ninsoare, însă speranța unei mări de nori plutind deasupra Văii Prahovei mă împinge tot mai sus. Poteca ce întretaie din când în când șoseaua, urcă șerpuind printr-o pădure dezgolită, cu crengi îndreptate ca niște brațe scheletice spre cerul bacovian, dar cu un covor gros de frunze pătat pe alocuri de albul zăpezii.

Temperatura scade proporțional cu altitudinea câștigată, iar peticele de zăpadă încep să ascundă fâșii parșive de gheață. La Cota 1400, ceața este omniprezentă iar vântul mai fură câteva grade din termometru.

Pe măsură ce mă apropii de platoul Bucegilor cerul începe să capete culoare, iar Munții Baiului ca niște fantomatice apariții își iţesc capetele înzăpezite din norii grei și cenușii. Marea de nori nu este calmă așa cum speram ci agitată – un ocean sur ale cărui valuri amenință să înghită totul, păduri și munți deopotrivă.

Fuioarele de ceață se ascund și se fugăresc printre văile împădurite ca într-un nevinovat joc de copii. Spre Crucea Eroilor cerul s-a mai limpezit, iar crestele înzăpezite străpung albastrul de azur al cerului în timp ce fâșii subțiri de nori plutesc încet printre razele soarelui ce stă să apună.