MUNROS, GLENS ȘI MULTE LOCHS

Același vânt care bătea bezmetic aseară la apus, în dimineața asta spulberă tot ce prinde în cale. Cortul zbârnâie din toate cordelinele dar abia dacă se mișcă. Nu-i de gătit micul dejun pe vremea asta ci doar de lăsat privirea să adune cât mai multă din frumusețea aspră a pământurilor ce ne-au găzduit peste noapte.






Cele câteva sute de metri ce rareori se adună spre o mie întreagă formează lanțurile muntoase din insula Skye, însă sentimentul este că de fapt ești la peste 1800-2000m altitudine. De la vegetație și până la râuri, la văile prin care sunt îngrămădite casele atât de bine îngrijite ale scoțienilor și la omniprezentele oi cu mieii aferenți ce par a răsări din pământ oriunde te-ai afla, totul dă senzația de o altitudine mult mai mare. Așa de diferiți sunt munții scoțieni încât și-au primit categorii pe măsură spre a-i deosebi de toți ceilalți: Munros, Corbetts, Grahams și Donalds. În funcție de înălțime.









Spre Torridon drumul urcă nebun prin păduri ce apar ireale la o așa de mică altitudine. O sălbăticie absolută, cu mlaștini ce își întind apele întunecate spre baza stâncoasă a muntelui și lacuri protejate de o vegetație prea moale pentru a susține o persoană. Doar cerbii se avântă prin locurile acestea.

Intrarea în traseul ce urcă spre Liathach coincide desigur cu intrarea într-o mlaștină. Un șir de pietre face slalom printre smârcuri – din fericire poteca a fost amenajată, iar ploile ceva mai rare din perioada aceasta au menținut mai scăzut nivelul mocirlei.









Dincolo de mlaștină traseul urcă etaje de stâncărie pe trepte făcute în piatra muntelui – o amenajare inteligentă și departe de a transforma muntele în ceva antropic. Marcajele lipsesc cu desăvârșire însă poteca este destul de clară, cel puțin într-o vreme ideală ca cea de astăzi. Modul în care se urcă muntele acesta, cu pași mari pe lespezi succesive, ne face să câștigăm altitudine la fel de repede pe cât o pierde firul pârâului ce pentru mare parte din drum ne este companion.









Când privirea se întoarce pentru a măsura întreaga distanță parcursă, creste de munți se ivesc din spatele altor creste ce sprijină orizontul, într-un domino ce se întinde spre infinit. Între ele sunt largile văi pe care scoțienii le alintă glen.

Vântul ne împinge puternic din spate și putem doar să îi fim recunoscători că pe coborârea de mai târziu ne va ajuta să ne menținem verticalitatea.









Un ultim efort ce lasă în spate grohotișul instabil, ne scoate pe creasta muntelui și câteva minute mai târziu pe vârful Mullach an Rathain. Un braț de mare este secondat de șiruri de munți. În altă vale, un râu șerpuiește alene și fără grabă. Lacuri se ascund între munți ce par a nu fi legați în vreun fel de civilizație. De aici de sus pare că tot ceea ce privim este la capătul lumii și că harta ar putea foarte bine să se termine. Nici nu am fi surprinși dacă ar fi așa.








Leave a Reply

Your email address will not be published.