TrekLens

India te face să o iubești sau te face să o urăști dar nu îi poți rămâne indiferent, spunea Mark Twain. Atunci când i-am călcat prima oară pragul, pentru mine India a fost o surpriză plăcută, un amestec de sentimente și stări ce, la fel precum condimentele dintr-o mâncare orientală au adăugat exact dozele potrivite pentru a mă face să îmi mai doresc o porție. Și, cum să nu vreau să mă întorc măcar pentru a-mi clăti ochii în liniștea himalayană a nordului Indiei?!

Privind pe fereastră la lățimea albiei fluviului Yamuna, nu pot să nu mă întreb oare cum ar arăta plină cu apă – acum are cam un sfert din capacitate în condițiile în care musonul încă face ravagii. Și oare cum arăta acum 200-300 de ani când câmpia Yamunei era plină de animale sălbatice iar tigrii încă mai făceau victime?!

Metroul din Delhi este o oază de civilizație vestică, însă dincolo de porțile sale se întinde India de care îmi aduceam aminte. O mare de oameni ce se mișcă încoace și încolo, un flux și reflux continuu al celor peste 33 de milioane de locuitori. Hinduși, sikhsi, musulmani, budiști, femei în sariuri vii colorate și cu diamante prinse în nară, copii în zdrențe, mutilați pentru a fi prinși în cercul cerșetorilor profesioniști, vaci maidaneze, cămile și mașini de ultimă generație, fum, claxoane nesfârșite și mirosuri primordiale. Aromele și zgomotele de neuitat ale Indiei.

Viața majorității este improvizată de pe o zi pe alta, smulsă de cele mai multe ori cu prețul a câtorva rupii, a mâinii întinse și a muncilor necalificate. Pentru cei mulți nimic nu este superficial – pentru ei, totul este esențial. Religia hindusă este însă puntea ce îi unește pe toți indiferent de castă, de la cei ce își lasă ofrandele în apele sfinte ale fluviului Yamuna până la cei care își rostesc rugăciunile în superbele temple Chhatarpur sau în imensitatea templului Swaminarayan Akshardham.

Până prin secolul al XIX-lea, când britanicii au introdus cu forța câteva noțiuni de civilizație în subcontinentul indian, mare parte din populație combătea seceta dintre musoni prin existența unor fântâni imense – adevărate bazine în care pentru a facilita colectarea apei au fost săpate trepte. Odată cu realizarea unui sistem centralizat de distribuție a apei și pentru a combate epidemiile ce se dezvoltau din cauza lipsei de salubritate a acestor fântâni, multe dintre ele s-au pierdut. Una dintre cele mai frumoase însă – Ugrasen ki Baoli, este ascunsă printre străduțele unui cartier din Delhi, străduțe pe care astăzi localnicii le-au umplut cu rufe puse la uscat.

India Gate nu este departe, însă căldura sufocantă dată de umezeală este incredibilă. Se formează picăturile de apă pe mine mai ceva ca la saună. În depărtare lumina a căpătat o altă dimensiune – una ceva mai întunecată ce prevestește o schimbare de vreme, căci musonul ce mi-a dat peste cap planurile inițiale, nu s-a dat încă dus.
Grație ploilor musonice îmi este aproape imposibil să recunosc locurile văzute în urmă cu 6 ani. Terenul prăfuit este acum acoperit de o iarbă grasă și de flori. Aproape că aș putea cădea în capcana de a credea că este gazon întreținut, dacă claxoanele nu mi-ar aduce aminte că sunt în India. Așa zisul gazon este o biată iarbă adusă la viață și întreținută de muson.

Reîntoarcerea în diverse locuri aduce cu sine bucuria că pot lăsa pașii să meargă în ce direcție vor ei, că pot explora și dincolo de presiunea obiectivelor ultra cunoscute.

Purana Qila este unul dintre cele mai vechi forturi din Delhi. Construit în secolul al XVI-lea de cel de-al doilea împărat mogul Humayun, acesta a fost ulterior îmbunătățit și întreținut de succesorul la conducere, sultanul Sher Shah Suri. Cercetările arheologice sugerează că fortul a fost ridicat pe ruinele orașului antic Indraprastha, iar zidurile urmează conturului orașului fortificat Din Panah, peste care Humayun a domnit până la învingerea sa de către Sher Shah Suri.

Tunete apropiate anunță o iminentă ploaie musonică, însă în ciuda pericolului confirmat de barometru arhitectură roșiatică și împodobită cu detalii cu greu mă lasă să mă îndepărtez atunci când foamea învinge – niște chapati cu orez, linte și legume într-un delicios, parfumat și picant sos de curry. Între timp cerul s-a întunecat complet de parcă ar sta să vină noaptea, iar primii stropi mari și deși mă prind la mai puțin de jumătate de kilometru de o stație de metrou, într-un loc în care singurul adăpost este un tuk-tuk în care șoferul se odihnește. Sunt invitat să mă adăpostesc în micul adăpost zgâlțâit de rafalele de ploaie și vânt. Pentru jumătate de oră ploaia devine atotputernică – sunt ultimele zile ale musonului.

Căldura și umezeala sunt prezente încă înainte de răsărit, iar străzile sunt deja pline de oameni și smog, claxoane și aglomerație. Delhi pare că trăiește și respiră non-stop.

Traficul este desigur haotic iar zgomotul omniprezent, insistența de a înghesui un vehicul pe fiecare centimetru de spațiu liber (inclusiv trotuare) și indolența indienilor participanți la trafic sunt singura constantă în acest ecosistem de mișcări browniene. Poliția trasă la umbră în echipaje de câteva mașini își savurează orele de serviciu obligatorii la un pahar de suc, fără a face absolut nimic legat de munca lor. Leafa merge oricum, ce sens ar avea să se agite în viața asta? Poate la următoarea reîncarnare.

India este o țară a contrastelor – pe de o parte există o elită științifică destul de importantă, iar pe de altă parte există cei foarte mulți care trăiesc în ghetouri sau pe străzi, care se spală în râuri și își fac nevoile pe străzi. Apropo de nevoi, unii șoferi pur și simplu trag pe dreapta blocând prima bandă, și cu spatele întors la trafic își golesc vezica pe câte un gard viu în văzul lumii, asta în condițiile în care sunt o mulțime de toalete publice gratuite. Kurta – cămășile lungi și tradiționale sunt un mod excelent pentru a masca pe cei care lăsați pe vine își lasă pe trotuar urmele maronii.

Am mai văzut locuri mizerabile și ghetouri, însă Delhi este la un alt nivel – o cu totul altă ligă. Atât de mare este mizeria în Delhi, încât în trei zile de străbătut orașul în lung și în lat nu am zărit nici măcar un șobolan sau gândac. Dacă se spune că cei din urmă rezistă inclusiv unei catastrofe nucleare, ei bine se pare că nu rezistă catastrofalului Delhi.

Împărații moguli veniți dinspre stepele Asiei centrale, au cucerit subcontinentul indian și au clădit printre cele mai importante și uimitoare clădiri din India – Taj Mahalul, Fortul Roșu din Delhi și nu în cele din urmă Jama Masjid, sunt doar câteva exemple de arhitectură islamică.

Moscheea de Vineri – Jama Masjid, a fost construită în doar patru ani sub conducerea împăratului Shah Jahān, același care se face vinovat și pentru perfecțiunea Taj Mahalului, fiind dată în funcțiune în 1656, servind și astăzi drept principalul locaș de cult islamic din oraș, musulmanii adunându-se vineri seară pentru tradiționala rugăciune a zilei sfinte.

Moscheea și întreaga sa curte care ar putea găzdui până la douăzeci și cinci de mii de persoane, este în vârful unei coline din mijlocul orașului, oferind o priveliște panoramică asupra zonei și protejând-o cumva și de haosul bazarurilor ce o înconjoară. Înăuntru, o oază de liniște la care greu răzbat zgomotele străzii.

Orientată desigur spre Mecca Arabiei Saudite, porțile ce permit accesul în curte sunt adevărate opere de artă chiar și luate individual, poarta estică fiind rezervată pe vremuri exclusiv uzului regal. Cele două minarete cu o înălțime de 40 de metri se înalță ireal în smogul orașului încadrând cele trei mari domuri de marmură, iar deasupra intrărilor în sala de rugăciune eleganta caligrafie arabă atrage atenția asupra efemerității vieții omenești.

Religia Baha’i a apărut în Persia secolului al XIX-lea, încercând să îmbine toate posibilele religii monoteiste. Scrierile credinței Baha’i susțin că Dumnezeu este necunoscut în esența sa dar că de-a lungul timpului ar fi trimis o succesiune de mesageri divini, avataruri sau manifestări ale lui Dumnezeu, pentru a educa și îndruma umanitatea, aici incluzându-i practic pe toți: Abraham, Krishna, Zoroaster, Moise, Buddha, Iisus Hristos, Muhammad, și, în timpurile mai recente pe Báb și pe Bahá’u’lláh, ultimii doi fiind prezenți doar în panteonul credinței Baha’i.

Casele de cult Bahá’í, căci așa se numesc oficial templele acestei religii, subliniază importanța rugăciunii în viața indivizilor și a comunităților, oferind un spațiu pentru exprimarea dorinței de a comunica cu creatorul divin prin rugăciune, concepută ca o conversație spirituală esențială a sufletului cu creatorul său, direct și fără intermediari. Totodată, evidențiază rolul crucial al adorării colective în cadrul unei comunități, pentru prosperitate spirituală dar și materială.

Arhitectura interioară a templului Lotus Baha’i este simplă, cu multe îmbinări ce se strâng într-o stea cu nouă colțuri, în mijlocul lotusului vizibil de la exterior.

Cu o istorie ce începe din anul 1220, minaretul Qutub a fost construit peste ruinele Lal Kot ale citadelei Dhillika. Inspirându-se din moștenirea lor Ghuridă – un neam de tadjici din vestul Afghanistanului, Qutub-ud-Din Aibak și Shamsu’d-Din Iltutmish au construit un minaret în colțul sud-estic al moscheii, căci tradițional în India acesta nu trebuia lipit de moschee.

Dacă ar fi să aleg un singur lucru pe care să îl revăd la fiecare vizită în Delhi, împodobitul minaret Qutub ar fi câștigătorul. Cu siguranță Fortul Roșu este mult mai impresionant prin mărimea sa, multitudinea încăperilor și a detaliilor din el, însă pentru mine acest minaret ce nu pare de pe lumea aceasta este locul unde aș reveni de fiecare dată. Poate și pentru că îmi amintește de fratele lui aproape geamăn din pustietățile munților Afghanistanului.

Despre Delhi nu este corect să spui că este un oraș viu sau că trăiește. Delhi se zbate furibund dilatând timpul – sunt prea mulți oameni pe metru pătrat pentru cele 24 de ore și toți vor o bucățică din viață. Cei mulți se agață la propriu cu ghearele de viață încercând nu să trăiască ci să supraviețuiască. Delhi este din multe puncte de vedere un multivers, în care viețile celor mai mulți nu se intersectează deși ai spune că trăiesc pe același petic de pământ. Și, este cumva frustrant că atâtea minuni arhitecturale cu o istorie veche de secole, sunt înconjurate de atâta mizerie, poluare, nepăsare și corupție.