MOSCOVA NU CREDE ÎN LACRIMI

Este un soare de te dor ochii pe un cer albastru și pustiit de nori. Plângea cerul peste Moscova când am plecat data trecută dar acum mă întâmpină cu zâmbetul pe buze așa cum îi stă ei bine.

Cu parcuri împodobite de Paști și străzi strălucind în sute de nuanţe reflectate din niște invenţii sclipicioase agăţate de-a lungul arterelor pietonale, orașul este îmbrăcat în haine de sărbătoare.















Piaţa Lubyanka este poate zona cu cele mai triste amintiri ale orașului, dacă un oraș ar putea avea amintiri. Fostul sediu al NKVD-ului, precursorul KGB-ului, era cel unde se hotăra soarta celor ce urmau a fi trimiși în ‘exil’ pe undeva prin faimosul arhipelag Gulag – așa cum a fost mai mult decât inspirat denumit de Aleksandr Soljenițîn, una dintre victimele Gulagului. Adeseori era un bilet doar dus, fără o adresă ce ar fi putut fi împărtășită familiei.







Monumentul înălțat în memoria victimelor politice ale Gulagului este o simplă piatră adusă din insulele Solovetsky, locul de unde a început în 1918 tristul sistem al exterminarii prin muncă ce s-a extins pe toată întinderea URSS-ului.

Dar Moscova vrea să uite acum trista istorie și să o îngroape adânc. Cel puţin oamenii de rând cred că a fost un rău necesar. Desigur, marea lor majoritate poate nu au avut pe nimeni trimis în exil. Se ridică în schimb biserici și credința este la mare preţ, aurită și proaspăt periată.







Piaţa Roșie, simbolul de netăgăduit al Rusiei este pustie faţă de agitaţia verii trecute. Este mijloc de primăvară și lumea nu se înghesuie în îngheţata Rusie. Nu-i nimic, savurez eu tot soarele nordic și căldura.

Catedrala Sf. Vasile nu încetează să mă uimească de fiecare dată când o văd, cu turlele și culorile sale aproape ireale. Mă frec la ochi și este tot acolo. Sau eu aici, nu știu. Oricum, totul pare un vis.











Pe faţada Muzeului de Istorie a Rusiei sunt arborate două enorme embleme comuniste ale fostului URSS iar prin oraș se fac repetiții pentru parada militară de 9 Mai – Ziua Victoriei, atunci când Uniunea Sovietică a câștigat în Europa cel de-al Doilea Război Mondial.













De parcul Gorky auzisem prima oară odată cu versurile din Winds of Change ale celor de la Scorpions. Creierul începe să fredoneze în legea lui și simt că este musai să văd parcul pentru a da o imagine versurilor. Păzit de un arc impresionat și avangardist pentru 1920 când a fost ridicat ca o utopie comunistă, parcul excelează prin alei lungi și câteva fântâni aranjate elegant. Apa nu curge însă, dar imaginația lucrează și asta este tot ceea ce contează.

Dacă au reușit rușii să transforme magazinul universal GUM într-o operă de artă, atunci și eu îmi pot închipui funcționând o biată fântână arteziană.




















Necunoscutul pândește dincolo de fiecare ușă – așa începe expoziția de la Muzeul de Istorie a Gulagului, iar cu frica aceasta trăiau în suflet cei ce îndrăzneau să gândească sau să acționeze contra regimului. Dincolo de ușă era îndepărtatul dar atât de posibil de apropiat sfârșit în lagărele de muncă. Miroase a frig sărac, a teamă și a șoapte rostite pe ascuns între pereți ce știu să audă. Genocidul orchestrat de Stalin împotriva ‘inamicilor poporului sovietic’ este ceva greu de conceput. Creierul nu poate procesa atâtea vieți luate, cu mult mai multe faţă de holocaustul lui Hitler.










Mâncarea puţină sau de multe ori lipsă, cârpele ce țineau loc de haine când temperatura scădea câteva zeci de grade sub limita de îngheţ a apei și norma imposibil de îndeplinit făceau parte din realitatea zilnică a celor ce se chinuiau să supravieţuiască măcar până în primăvară.

Muzeul prezintă nu doar vechile pagini de istorie (folosind ultimele tehnologii, inclusiv ochelari de realitate virtuală) ci servește și de tristă aducere aminte, căci mulţi ruși ar da acum uitării capitolul acesta. Cei ce își uită trecutul însă, sunt condamnați să îl repete. Este palma grea dată de istorie.










Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *