TrekLens

Totul în jur este dărăpănat iar griul obosit al construcțiilor este rar întrerupt de vreun petic de iarbă. Ar putea fi platoul de filmare perfect pentru un film post-apocaliptic, însă aici sunt clădirile actuale ale minei de sare încă funcțională. Galeriile deschise vizitatorilor sunt parte a unei foste exploatări mutată în alt orizont subteran din apropiere.

Un autobuz obosit este mijlocul de acces în subteranele pământului, iar cu el va aduce în adâncuri și noxe grele ce aveau să persiste în întreaga zonă vizitabilă a minei. Printre fiare contorsionate mâncate de rugină și grămezi de pământ brăzdat de sare, traversăm curtea fabricii pentru a ne strecura în adâncuri printr-un tunel ceva mai lat ca autobuzul.

Camere mari, dar nu foarte înalte prin comparație cu cele de la Slănic Prahova sau Turda, sunt despărțite de coloane groase ce susțin tavanul. Pereții monocromi, negricioși cu infiltrații albe, vor să absoarbă parcă toată lumina pe care candelabrele se străduiesc să o împrăștie.

La 29m adâncime sub muntele de sare, într-o cavitate uriașă rămasă în urma exploatării, temperatura este constantă tot timpul anului, aproximativ 13-15°C. Locul este destinat scopurilor terapeutice, însă ceva îmi spune că mirosul de motorină arsă rămasă în urma autobuzelor nu face parte din nici o recomandare medicală indiferent de afecțiuni. Luând în considerare numărul de vizitatori, bani s-ar găsi pentru amenajarea unei mici căi ferate electrice care să coboare vizitatorii în adâncuri, iar pentru a mări atracția vechile vagonete de mină ar putea fi recondiționate și folosite în scopul transportării turiștilor. Dar cine să aibă imaginație când salina aparține statului, iar el este cunoscut pentru status quo-ul malign ‘las-o mă că merge așa’?!

Pe imensa suprafață amenajată matematic în camere pătrate, activitățile din subteran se întrec în a convinge vizitatorii să petreacă cât mai mult timp aici – de la un mini-cinema pentru copii până la tenis de masă, teren de baschet, fotbal și un mic circuit de carturi.

Biserica și barul – două entități antagonice prezente în viața românilor, își găsesc locul în zone diametral opuse, ambele atrăgându-și fanii în colțuri subterane amenajate după gustul și asemănarea celor de la suprafață. În biserică se aude o predică ce prin modul cum sună s-ar integra mai degrabă pe un album de manele, iar vinurile nu sunt nici ele de prea mare calitate. Mina Ocnele Mari – orașul de sub oraș. A venit timpul să ne întoarcem înapoi în lumea culorilor.