TrekLens

Salba de case se deșiră mult timp de-a lungul liniei trenului forestier. Totul se învârte de fapt în jurul acestei căi ferate: de la pensiuni ridicate fără pic de gust pentru a mai face un ban și până la case bătrânești cu porţi lăsate deschise înspre șina de tren spre a putea intra vacile când vin de la imaș.

Când soarele se ridică peste pădurea întomnită, o explozie de culori coincide cu trecerea primei mocăniţe, Elveţia. Aburul alb se ridică împins de presiunea ce pune trenul în mișcare și pentru câteva momente rămâne inert plutind între două vânturi, doar pentru a fi destrămat apoi rapid.

Cu cât înaintez în adâncurile munților Maramureșului, cu atât culorile pădurii devin mai nebune, mai aprinse, mai multe. Cu excepția Vaserului ce-și poartă apele spre Sud, singurul zgomot ce tulbură liniștea este șuieratul locomotivelor pe aburi, semnal purtat departe prin pădurea cu decoruri magice.

Linia de tren este aproape complet camuflată de frunzele scuturate de vânt. Este ‘mai toamnă’ aici ca acum câțiva kilometri iar diferenţele sunt atât de vizibile încât aproape că îmi vine să verific data pentru a vedea de câte zile mă aflu rătăcit prin pădure.

Capătul de linie este aproape de graniţa cu Ucraina și odată cu plecarea ultimilor vizitatori pustietatea este aproape totală.

Nea Ilie – șeful de gară, așa cum se recomandă, este mutat aici de patru ani și își îngrijește răbdător bătrâneţile. Are casă în Vișeul de Jos dar este acum pustie – băiatul, inginer de căi ferate și-a găsit soţie la București și au plecat să-și caute norocul în Suedia. Un laitmotiv în Maramureș.

Mă invită să dorm în micul canton CFF – casa lui din mijlocul pădurii, însă am deja cortul așternut într-un foișor, la adăpost de ploaia ce peste noapte avea să umfle râul. Stăm însă la povești până târziu și pe post de cină îmi aduce niște tartine și o plăcintă maramureșană. Un gest simplu și natural pentru el, dar de fapt de neprețuit.

Dimineața are nori aninați printre brazi și picături de ploaie pe crengi. Drezinele cu muncitori mișună de-a lungul liniei ferate și mă aud strigat de nea Ilie. Cafeaua este gata și sunt invitat să o savurez cât el organizează cele necesare funcționării micii gări. În micul canton feroviar căldura este asigurată de sobiţa ce merge continuu și este loc de două paturi, două scaune și un aragaz minuscul conectat la o butelie. În rest nu mai încape nimic. Doar omenie.