MIRAJUL SĂLBĂTICIEI

Vestea prin care mecanicul mă anunță că rulmenții de la roți sunt în starea în care mă vor mai ține ‘doar până la colțul străzii’, vine completată de gândul că ‘la urma urmei nu a menționat niciodată la colțul cărei străzi vor ceda’, așa că testez karma cu o tură de vreo 900km dintre care o treime pe drumuri care nu au cunoscut niciodată asfaltul.

Pe dealurile Olteniei de sub munte apusul dă semne insistente că vrea să-și împrăștie culorile, iar spectacolul nu poate fi savurat altfel decât din gura cortului pe care greierii l-au confundat cu pășunea. Contrastele dispar încet sub un voal de nuanțe calde, iar formele munților Parâng și Căpățânii se estompează ascunse în umbre verticale.






Defileul Jiului nu și-a pierdut deloc farmecul, de când cu mulți ani în urmă am făcut cunoștință cu el de la fereastra unui tren ce se strecura greoi pe terasamentul suspendat pe versant. În orele mici ale dimineții este aproape pustiu și ar fi păcat de peisajele astea dacă nu aș încerca să le sorb cât mai mult din priviri. Clipe din alte ture mi se derulează în paralel cu pădurile defileului.




Orașele miniere ale Văii Jiului par să fi încheiat socoteala cu minele ce le-au făcut celebre, iar din pensiunile presărate ici-colo printre căminele de nefamiliști, se poate concluziona că au schimbat registrul de câștig. Iarna desigur, au domeniul schiabil de la Straja, dar vara câți curioși calcă pe aici?!



Spre Pasul Vâlcan urcușul are pante imposibile de 21-23%, dar și un strat de asfalt proaspăt turnat ce șerpuiește printre irealii stâlpi de telecabină ce răsar din mijloc de pădure.

Mai sus de telecabină se deschid panoramele munților Vâlcan – o iarbă de un verde primăvăratic și o atmosferă curată și aproape strălucitoare, ce saturează ireal culorile. În departare se vad vârfurile cu petice de zăpadă ale Retezatului, prelunga culme a munților Tulișa dar și masivul Parâng zărit dintr-un unghi surprinzător.

În cazul în care aterizezi cu parașuta în Pasul Vulcan, realizezi imediat că ești în România – o cruce imensă tronează înconjurată de busturile celor ce au făcut Marea Unire de la 1918.



Un vânt puternic mătură crestele în locul de unde începe lunga coborâre spre Târgu Jiu, pe Drumul Roman – partea nerefăcută a Trans-Vâlcanului. De aici începe practic aventura ce avea să se termine tocmai în Cerna-Sat după încă o traversare a munților Vâlcan – dar să nu anticipăm.

Frâna de motor și cea de pe spate sunt singurele ce mă țin în loc în lupta cu legile lui Newton, iar anvelopele mușcă adânc din pământ și pietriș pentru a întâmpina un patinaj artistic cu triplă întoarcere și rupt de oase.



Printre fotografii și priviri pierdute în peisaj, mă apropii de cele câteva curbe abrupte ce coboară drumul cu multe zeci de metri diferență de nivel, singurul loc mai problematic de care mă avertizase o mașină de teren echipată până în vârful antenei de pe capotă.

Pietriș mărunt, bolovăniș mai mare, morcovi și iepuri, derapare semi-controlată cu strâns din dinți și iată-mă la același nivel cu familia de cai ce abia putea fi distinsă cu câteva minute în urmă. Molfăind iarbă, mă privesc curioși neștiind ce-i cu mine pe pășunea lor. Las explicațiile pentru altă dată și țopăind din amortizoare pe pietre, cobor prin pădure până când asfaltul începe să apară în petice timide. Ireal de simțit sub roți, după coborârea din cerul munților.



După câțiva kilometri, un indicator semnalează Cheile Sohodolului, prin care un drum forestier ar trebui cu puțin noroc și multă îndemânare să mă scoată înapoi în Valea Jiului.

Paznicul Cheilor este bucuros de  vorbă:
– Se poate ieși dincolo de munți? În ce condiții?
– Păi cum, sigur că se poate că au trecut cu mașini de teren și ATV-uri până dincolo, și chiar și cu motociclete.

Hmmm… cum să îi explic eu că o mașină de teren și un ATV au patru roți, iar Amur nu este chiar cea mai suplă motocicletă, mai ales cu toate bagajele puse în spate. Zic să încerc cât s-o putea, deși dacă mă gândesc sincer, nu prea am avut ocazii în care să mă întorc din drum. Inconștiența sau curajul m-au împins tot timpul înainte.




Adânci și verticale, Cheile Sohodolului sunt o plăcere vizuală care cumva mi-a scăpat până acum de la colecție. Apele Sohodolului evadate din adâncurile muntelui și-au croit drum prin pădure și prin versanții de pământ până când stâncile i-au răsărit în cale. Perseverența a săpat chei adânci și înguste, cu felurite forme ce pun imaginația la încercare. O mică grotă cu două intrări una lângă alta, drenează apele ce au săpat-o.

Adânc prin pădure, forestierul marcat pe hartă ca drum județean nu a văzut niciodată cum arată asfaltul, iar piatra muntelui și pământul devin omniprezente. Urme de exploatări forestiere și cioturi de lemne sau ocazionalul tractor lăsat pe marginea drumului, sunt singurele urme umane pe aici.




Harta mai arată doar câteva serpentine până în cel mai înalt punct al drumului, însă ultimele două curbe mă fac să mă întreb dacă nu cumva am greșit drumul. Marcajul de pe harta mea precum și un indicator turistic mă conving să urc o pantă de pământ pe care altfel nu aș fi urcat-o în ruptul capului cu motocicleta. Prea abruptă și prea mult pământ ce pare că se va sfărâma la greutatea cumulată om-motor.




Umblă o vorbă printre motocicliștii de coclauri: ‘when in doubt, gas it out’ – un lucru total ne-intuitiv pentru acele momente când logica urlă la tine să oprești pentru a analiza terenul, dar exact lucrul care trebuie făcut atunci când în mijlocul distracției panta devine prea abruptă sau noroiul pare prea adânc. Accelerarea aduce însă un plus de tracțiune și acea mult dorită verticalitate pe care frânarea sau încetinirea le-ar înlocui cu niște consecințe nedorite.




Anvelopele și niște instinctive accelerări în puncte cheie mă scot cumva la un drum mult mai bun. De unde vine este un mister la fel ca modul în care aș fi putut să ajung pe el într-un mod mai civilizat. Unde se duce însă știu prea bine – pe el deci spre ieșirea din munte, pe un drum de pietriș net superior celui din partea sudică a muntelui. O stână, un ochi de cer sub forma lacului de acumulare Valea de Pești, și o liniște ireală.





Din Câmpu lui Neag, apele Jiului de Vest însoțesc șoseaua ce răzbate printre munți până spre izvoarele Cernei și mai departe spre Valea Cernei. Asfaltul ține însă doar câțiva kilometri – mai departe drumul nu a fost niciodată asfaltat sau lărgit, deși hărțile rutiere îl ridică la rangul de drum național. Nu mă plâng însă, căci rar mi-a fost dat să văd un drum de o asemenea sălbatică frumusețe.










Prins în cleștele munților Vâlcan și Piule-Iorgovanul, pasul Jiu-Cerna este locul ce unește sălbatica creastă a Oslei cu abrupturile puțin vizitate ale Retezatului Mic. În sus pe pantă, din poienile de sub creste se discern detalii pe care nici o hartă nu ar putea să le cuprindă.










Cu o motocicletă de aventură sau o mașină de teren drumul devine o plăcere. Lipsit de pante abrupte, singurele probleme constante ale drumului sunt gropile adânci (o bucurie pentru rulmenții ce scheaună și strâng din dinți așteptând schimbarea), șleaurile cu apă sau noroi dar și superbul peisaj ce distrage în mod constant atenția.










Când văd sclipirile lacului Iovanu știu că nebunia drumului se apropie de sfârșit. O ultimă privire spre întinderea albastru-turcoaz și un ultim îndemn al bidiviului către locul de campare. Asta este soarta vehiculelor de aventură – fiare ce devin părtași ai peripețiilor și cu care vrând-nevrând ajungi să discuți sau după caz să te rogi de ele.









Când deschid cortul în liniștea dimineții stropită de ploaie peste noapte, o jivină singuratică, verde și plină de noroi își ițește ochii pătrunzători – Amur.

Drumul spre Baia de Aramă este o încântare a simțurilor, serpentine în care să te înclini cum te scufunzi într-un vis după ce ai scăpat dintr-un plăcut coșmar. Colțane de stâncă, creste albe și munți ce se vor străbătuți la pas. Locuri ce se șterg de pe lista celor ce se vor a fi văzute, doar pentru a face loc altora, mai multe. La final ne rămân doar amintirile și mirajul sălbăticiei din ochi.








Leave a Reply

Your email address will not be published.