MIRAJUL ABRUPTULUI

Fascinația sălbăticiei are în ea ceva ce nu multă lume poate înțelege. Să mergi pe niște poteci abia vizibile, de multe ori mai degrabă pe urmele unor animale decât ale unor oameni, este însă ceva special. Munții Bucegi sunt printre cei mai parcurși munți din țară, însă abrupturile sale sunt rar vizitate iar atracția acestor locuri încă sălbatice are ceva din mirajul descoperirii unei lumi noi.








De pe poteca marcată ce duce spre Mălăiești, o potecă firavă se desprinde semnalizată doar de niște urme slabe de pași. Aici este intersecția cu traseul nemarcat ce urcă direct în abrupt, în serpentine strânse, spre Valea Albă și spre Refugiul Coștila – tabăra de bază pentru multe trasee de alpinism.








Începutul traseelor nemarcate este adesea doar o potecă firavă ce pare că nu duce nicăieri, o intrare în sălbăticie ascunsă în spatele unor tufe.

Pe măsură ce ne afundăm în lumea de piatră a abruptului prahovean, pădurea se rărește iar traseul începe să devină puțin mai tehnic. Niște hornuri înguste sunt asigurate cu lanțuri și cabluri, poteca fiind deseori roasă de la prea mulți bocanci ce au călcat-o.








O mică rătăcire printr-un jnepeniș se soldează cu primele flori de colț ale anului și cu un frumos punct de belvedere. Întregul pinten al muntelui Caraiman se înalță în fața noastră, urmat de toate văile nemarcate și de colți aspri de stâncă.








Brâna Aeriană își merită pe deplin numele. O potecă îngustă cu multe rupturi în ea parcurge o brână parțial înierbată și roasă de ploi. Deși parțial desprinse, cablurile sunt ajutorul binevenit pentru a traversa câteva porțiuni mult prea expuse pentru a fi parcurse fără asigurări, mai ales că la fiecare pas peisajul ține cu tot dinadinsul să atragă atenția cu noi țancuri de stâncă, noi văi și atracția fantastică a genunilor deschise dedesubt.








Finalul Brânei Aeriene este începutul crestei Văii Albe, locul unde câteva momâi marchează direcția potrivită spre Brâna Mare a Coștilei.

Suspendată la 2300m altitudine, Brâna Mare a Coștilei înconjoară o mare parte din muntele ce poartă pe el releul de la Coștila, prin locuri prin care de la depărtare poteca nu poate fi ghicită. De fapt, privită din capătul crestei Văii Albe brâna pare imposibil de urmat, înclinația pantei și hăul de câteva sute de metri deschis sub ea provocând palpitații.








Iluzia optică este însă spulberată cu fiecare pas ce urmează o potecă abia vizibilă ce se strecoară prin iarbă, iar privirile au timp să caute detalii în peisaj. Ca de exemplu o ursoaică cu pui ce paște niște iarbă la peste 2000m altitudine, în apropiere de firul Văii Albe încă plin de zăpadă.

Aici sus este raiul florilor de colț și al priveliștilor ce taie răsuflarea la propriu. Zeci și zeci de flori de colț cum nu am mai văzut de când eram copil. Și totuși, în ciuda locurilor ce îndeamnă la visare, picioarele trebuie să rămână ancorate în realitate – un pic de neatenție, un pas greșit, iar urmarea este un plonjon de sute de metri ce nu se va termina deloc plăcut.








Imensitatea Blidului Uriașilor este doar una dintre ocazionalele întreruperi în parcursul brânei, la fel și firul Văii Albe. Dacă în mod normal Valea Albă ar fi trebuit să fie relativ uscată în perioada asta a anului, ninsorile prelungite au lăsat o limbă monstruoasă de zăpadă ce o face dificil de traversat. Coborârea în firul văii nu este nici ea prea ușoară, dar după mici tatonări ale terenului reușim să ajungem lângă zidul de zăpadă ce ar putea fi foarte bine și limba unui ghețar, căci pe alocuri este cu mult mai înaltă ca noi.

Prea multe opțiuni în firul văii nu sunt însă, căci limba de zăpadă este mult prea lungă iar pietrișul prea anevoios de parcurs, fără a exista garanția posibilității de a traversa. Cu orele deja înaintate, soluția este întoarcerea pe brână și cățărarea directă a versantului pentru găsirea unei alte rute de traversare.








Înapoi pe brâne, de data aceasta pe Brâna Văii Albe, peretele de stâncă se unduiește implacabil spre Crucea Eroilor, doar pentru a continua apoi pe Brâna Caraimanului spre Cabana Caraiman. Mofturile geografiei.

Căzut în paragină, vechiul adăpost aflat pe marginea hăului pare acum mai degrabă un grajd. Amintirile copilăriei cu o cabană cochetă îmi apar în minte iar în urmă rămâne un oftat înainte de a începe coborârea pe poteca Jepilor Mici.








Leave a Reply

Your email address will not be published.