TrekLens

Care sunt motivele pentru care autoritățile belaruse oferă viză gratuită la sosirea pe aeroportul din Minsk faţă de lista nesfârșită de documente, traduceri și legalizări cerute în cazul unei intrări terestre, îmi este imposibil să le cunosc dar necunoscute sunt căile călătoriilor. Ar fi putut să fie o plimbare de toată frumuseţea până în Belarus în șaua credinciosului Amur, însă gustul amar al birocraţiei a fost mult prea pregnant și am ales calea mai ușoară – să zbor.

În suburbia în care am înoptat orașul nu impresionează cu mai nimic. Străzile sunt largi dar goale, blocurile de locuinţe depărtate unul de celălalt iar la spații verzi excelează prin paragină, aducându-mi aminte de regimul comunist ce a dăinuit timp de câteva decenii în România.

Știam puţine despre Minsk înainte să îl iau la pas și trăiam cu impresia că este mai degrabă un București al anilor ’80-’90, dar aveam să mă înșel amarnic.

Spre centru clădirile greoaie în stil socialist îi dau o altă prestanță. Din loc în loc este împodobit cu flori și aranjat probabil pentru a doua ediţie a Jocurilor Europene ce va lua startul în câteva zile. O combinație de comunism cu elemente șic.

Biserica Roșie – așa cum este ea popular numită, este un simbol al orașului. Numele oficial este unul ce probabil nu poate fi întâlnit în alte părţi ale lumii: Sfinţii Simon și Elena – doi copii dintr-o familie aristocrată a căror moarte prematură a dus la ridicarea acestui edificiu acum ceva mai mult de un secol. La 13 ani după construirea sa toate bogăţiile au intrat în posesia statului și câţiva ani mai târziu a fost închisă. De-a lungul vremurilor a mai adăpostit Teatrul Polonez de Stat al Republicii Sovietice Belarus după care un cinema. După destrămarea Uniunii Sovietice, chiar dacă regimul politic a rămas același, interiorul a fost refăcut și clădirii i s-a dat din nou rolul avut iniţial.

Bulevardul Niezaliežnasci este artera principală a Minskului, cu impunătorul sediu plin de coloane al KGB-ului, statui uriașe cu Lenin și clădiri de o clasică eleganță.

Orașul de sus este tot ce a mai rămas din originalul Minsk aproape ras de pe faţa pământului în al Doilea Război Mondial. În spatele vechii primării sunt casele joase refăcute în stilul dinaintea războiului și a venirii comunismului.

Printre casele colorate din cartierul Trinității se simte atmosfera de vacanță de prin Austria, Germania sau Franța. În îndepărtatele vremuri ale Evului Mediu, aici pe malul râului Svisloch se întâlneau drumurile ce veneau de la Vilnius, Smolensk, Polotsk și Mogilev, și astfel a luat ființă cea mai mare piață din orașul acelor vremuri. Desigur comercianții s-au îmbogățit și cartierul a prosperat.

La baza dealului, într-o buclă a râului este Insula Lacrimilor – locul unde a fost ridicat un memorial în memoria celor căzuţi în luptă în războaie ce nu erau ale lor. Cel din Afghanistan spre exemplu.

Propaganda nu este la vedere însă lumea este foarte ordonată și cuminte, ca și cum ar fi condusă din umbră de cineva. Temutul KGB și-a păstrat numele și probabil este în parte responsabil pentru starea actuală ce a făcut ca țara să primească cel mai scăzut indice al democrației din toată Europa. La urma urmei este și ultima țară din Europa unde se mai folosește încă pedeapsa capitală. Nu prea sunt motive să ieși în evidență.

În intersecţii niște doamne poliţiste dirijează traficul cu mișcări suple de dans, întoarceri ca la armată, rotații ritmice din baston și fluierături. Eleganță în uniformă.

Desigur, dictatura este în floare și adversarii politici dispar subit când devin deranjanţi pentru regimul actual. Producţia la hectar pare însă excelentă, tractoarele merg minunat și Minskul găzduiește a doua ediţie a Jocurilor Europene.