TrekLens

În lumina palidă a dimineții abia dezmorțite de cele zece grade Celsius, am ocazia să văd clădirea ce găzduiește hostelul ce m-a adăpostit – similară unui templu grecesc, coloanele ce o împodobesc nu ai zice că ascund o banală cazare. Se anunţă o vreme odioasă pentru după-amiază atât în Vilnius cât și în Kaunas, și îmi este mai ușor să las la latitudinea unei biete monede aruncate în aer alegerea locului unde să mă plouă. Soarta alege capitala.

Soarele începe să ungă în auriu fațadele colorate ale clădirilor iar umbre lungi se fugăresc pe străzi. Centrul vechi este un mic labirint de case atent asortate între ele, ce ascund curţi interioare unde poţi surprinde pentru o fracţiune de timp, ceva din viaţa unui localnic. Ai zice că este provincial, dar are mai degrabă aerul unei capitale regale. Până și fundăturile au un farmec aparte, iar micile biblioteci răsfirate pe străzi te îndeamnă să împrumuţi cartea ce-ţi dă ghes.

Vă mai amintiți de autobuzele Rocar din vremea regimului comunist? Ei bine, prin Vilnius poți revedea troleibuze rămase din vremea sovietelor, funcționale și cu un iz de nou dat de vopseaua proaspătă.

Podul peste râul Vilnia este puntea spre auto-declarata Republica Užupis. De cealaltă parte a râului, așa cum îi spune și numele, nou declarata mai mult sau mai puţin în serios republică, are propriul ei steag al cărui fundal este schimbat în funcţie de anotimp, propriul șef de stat și propria constituţie (tradusă în 23 de limbi, inclusiv româna) ce ar trebui să facă parte din bunul simţ al fiecăruia. Comparată deseori cu faimosul Montmartre parizian sau cu libertinul Freetown Christiania din Copenhaga, cert este că aici își găsesc locul cei în căutarea unei atmosfere boeme. Până și ziua acestei republici, declarată a fi pe 1 Aprilie, îndeamnă ca lucrurile să nu fie luate prea în serios. Aș menționa articolul 12: ‘Câinii au dreptul să fie câini.’ Mi se pare corect.

Biserica St. Anne ar putea trece în alte ţări drept catedrală prin mărimea ei. Construită integral din cărămidă roșie, la finalul secolului al XV-lea, reprezintă un exemplu minunat al stilului gotic și este unul din motivele pentru care centrul vechi al capitalei lituaniene a fost inclus în patrimoniul UNESCO. Interiorul este unul destul de simplist pentru cei obișnuiţi cu bogăția picturilor din bisericile ortodoxe, coloanele ce-i susţin bolta având la baza lor sculpturi în lemn. Într-o capelă mai mică, dar a cărei mărime este similară cu o biserică românească, un preot ţine o slujbă enoriașilor, pâinea și vinul fiind la loc de cinste pe masă. O oază de credință.

Pe unul din dealurile ce punctează Vilniusul, cele trei cruci înfrățite la bază sunt un simbol al orașului. Legenda povestește că au fost ridicate în memoria unor călugări căzuți sub săbii păgâne prin secolul al XVII-lea. Demolate mai târziu de regimul comunist, originalele zac în iarba de la poalele mai nou construitelor cruci. Efortul de a urca până la ele poate nu ar merita dacă panorama nu ar fi una spectaculoasă. Unde mai pui că se zărește și castelul în toată splendoarea sa.

De la sobra și austera catedrală la detaliile baroce ale Bisericii Iezuite Sf. Casimir cu a ei cupolă împodobită cu o coroană (și care în perioada comunistă a găzduit Muzeul Ateismului) și până la opulența aproape muzeală întâlnită în Biserica Ortodoxă Rusă, ca număr de biserici Vilnius face concurență serioasă Bucureștiului.

Diluviul promis întârzie să apară ținut în frâu de vânturile dinspre miazănoapte, însă pe malurile Vilniei atmosfera s-a răcit deja și un senin prevestitor de furtună se întinde peste dealuri. Ca după o lungă hibernare, plimbarea nocturnă dezvăluie un centru mult mai animat. La proporții lituaniene, desigur.