MANAROLA – TRASEUL INTERZIS ȘI MIRAJUL PESCARULUI

Căutând începutul potecii spre Manarola, bântuim o vreme pe străduțe învârtindu-ne în cerc ca niște muște zăpăcite, până ne dăm seama de inutilitatea hărții. Un localnic ne lămurește că degeaba căutăm continuarea lui Sentiero Azurro ce duce la Manarola căci traseul este închis și ne explică alternativa. La început abruptă, poteca pietruită se termină brusc într-o scurtă pantă cu pământ, loc unde niște saci imenși cu pietre își așteaptă rândul la amenajat traseul. Corniglia se zărește ca o hartă tridimensională, plină de detalii viu colorate.



Poteca șerpuiește o vreme printre plantații de măslini pentru a ieși mai apoi la lumină, printre viţa de vie ce împânzește versantul terasat în nesfârșite ziduri de piatră îmbinate fără mortar. Peisajul ne aduce aminte de terasele din Sa Pa, pământul roșu lipsind însă din tabloul actual. Pe trepte improvizate din lespezi de piatră coborâm de pe o terasă pe cealaltă și putem doar să ne imaginăm ce minunat ar fi dacă sezonul ar fi cel al culesului viilor.



Dincolo de o tufă cu flori parfumate zărim pentru prima oară ce-a de-a patra bijuterie din salba Cinque Terre – Manarola, însă până acolo mai avem o bună bucată de traseu de parcurs. De aici de la depărtare, ni se pare că satul dispune de o frumoasa piscină naturală. Iluzia optică avea să ne țină până la intrarea în sat, presupusa piscină naturală nefiind altceva decât golful satului.



În locul cu cea mai bună belvedere, servim prânzul înconjurați de briză, cu picioarele atârnând spre următoarea terasă. Prânzul este puțin mai spartan ca cel de ieri însă priveliștea ne ține loc de desert.


O intersecție cam obscură ne convinge să căutăm răspunsul pe hartă. Văzându-ne nedumeriți, un pescar apărut de nicăieri ne face complice cu ochiul și cu o scurtă înclinare a capului ne face semn să îl urmăm, conducându-ne spre o spărtură dintr-un gard în spatele căruia se făcu nevăzut. Dincolo de gard nu mai găsim nici o urmă din pescarul nostru ci doar o potecuță parțial recucerită de natură. Comutăm pe modulul de aventură și ne croim drum prin mica junglă ce s-a format pe această potecă nefolosită. Ghidați de balustrada ce uneori lipsește, sărim peste trunchiuri de arbuști și mormane de pietre prăvălite ajungând la două poduri surprinzător de bine întreținute. Nu departe însă, aventura noastră ia sfârșit și suntem nevoiți să ne întoarcem căci versantul este prăvălit în marea înspumată, cărând cu el tot ce a găsit în calea sa – motiv pentru care această secțiune din Sentiero Azzurro a fost închisă.






Pe promenada ce ocolește golful din Manarola, realizăm eroarea de mai devreme și ne amuzăm de iluzia optică ce ne-a făcut să confundăm golful cu o piscină naturală. Un cimitir cu locatari “cazați” în nișe închise cu capace albe de marmură întregește peisajul.







Străzile principale sunt pline de bărci iar cactușii sunt dureros de scrijeliți cu inscripții ce poartă spre nemurire scurte declarații de dragoste. Neschimbate rămân însă labirintul străduțelor cu nesfârșitele trepte ce le alcătuiesc și curcubeul de nuanțe al caselor, așa că sătucul ne merge drept la inimă prin pitorescul său.








Leave a Reply

Your email address will not be published.