TrekLens

Dacă în celelalte zile petrecute pe Insula Madeira ne-am ferit de autostradă pentru a ne bucura de simplitatea încârligatelor drumuri secundare, astăzi nu am mai avut scăpare. Ținta noastră este Caniçal cu a lui personală levada, al cărui punct de pornire se află în… Machico.
După un espresso asortat cu niște biscuiți cu gust de turtă dulce, traseul începe să se contureze. Mai întâi blând, pe o cărare betonată, pentru ca mai apoi să se transforme într-o potecă neclară cu urme vagi de bocanci rămase de la ultima ploaie. Un indicator ține să ne lămurească de faptul că nu am pierdut traseul – cică levada e de vină, este colmatată. Urcăm abrupt printre crânguri iar câțiva meri ne alimentează cu fructe ce aveau să ne mai taie setea. Când pentru prima oară urcușul se mai domolește, privim în urmă pentru a ne bucura de întreaga vale Machico, aflată în umbra vârfului Pico do Facho și a unui orizont cu munți stâncoși.

Pesemne că poteca nu a mai fost umblată de multă vreme căci ferigile ce au invadat-o ne fac să rătăcim cărarea și să ajungem la niște grădini terasate, dând nas în nas cu niște localnici cam nedumeriți de apariția noastră. Cerem lămuriri și din gimnastica brațelor înțelegem exact unde am greșit: la băncuța cu buturuga pitică în spatele căreia este un copac înclinat în dreapta. Lămuriți pe deplin, regăsim poteca ce urcă susținut printr-o pădure de eucalipt, moment în care ne dorim să ne întâlnim cu un koala. Din păcate suntem în emisfera greșită așa că trebuie să ne mulțumim cu o luptă inegală cu niște ferigi cât noi, ferigi ce fac tot posibilul pentru a ne opri din înaintare.

Coborâm abrupt pe o potecă cu pietre alunecoase și acoperite cu fructe de eucalipt, ne luptăm puțin cu vegetația și după o ultimă opinteală la deal constatăm că am ajuns la malul oceanului. La câteva sute de metri sub noi, valurile se sparg de țărmul stâncos iar panorama sălbaticei coaste nordice ne răsplătește efortul. Boca do Risco este la doi pași, la fel ca și jumătatea traseului nostru. O variantă ar fi să ne întoarcem prin Penha de Aguia însă problema recuperării mașinii ne face să ne răzgândim și să alegem calea Estului – o potecă ce se strecoară aproape de marginea abisului spre Ponta de São Lourenço.

Un ultim punct de belvedere ne dezvăluie originile vulcanice ale insulei, înainte ca poteca să o cotească spre Sud printr-o iarbă de un verde crud de-ți vine să juri că este primăvară. Mirosul palelor de vânt cu parfum de eucalipt ne rămâne în nări multă vreme, făcându-ne să uităm de ultimii kilometri anoști până la mașină.