TrekLens

Dacă a mai rămas cumva o frontieră neexplorată pentru călători, aceasta cel mai probabil este Arabia Saudită ce până acum vreo trei ani era închisă celor care doreau să intre din alte motive decât cele de afaceri, studii sau pelerinaj. Apoi a venit pandemia iar țara s-a închis la loc până de curând.
Locul de naștere al Islamului, Arabia Saudită este însă și bogată în istorie și plină de simboluri. Pentru musulmani sunt desigur Mecca și Medina – cele mai sfinte două locuri din lumea islamică, însă pentru necredincioși sunt în primul rând templele sculptate de la Mada’in Saleh, lăsate de nabateeni.

De jur împrejur este deșertul presărat cu stânci uriașe sculptate de vânt în umbra cărora cândva poposeau caravanele pe străvechiul Drum al Mirodeniilor. Mormintele nabateenilor se înalță brusc din deșertul de nisip, ca niște cămile sălbăticite. Blocurile imense de stâncă în care mormintele celor mai bogați oameni ai vremii au fost săpate cu mii de ani în urmă, povestesc despre bogății, profeți și dinastii de mult uitate.

Într-un fel seamănă cu mult mai cunoscutele morminte nabateene de la Petra (Iordania), iar acest lucru nu este însă o întâmplare – Hegra, așa cum era denumit în vremurile antice Mada’in Saleh fiind a doua capitală a imensului regat astăzi dispărut.

La intersecția rutelor de caravane din peninsulă regatul Nabatean a înflorit, monopolul pe care îl aveau asupra tămâii, smirnei și condimentelor aducându-le bogății enorme. Mormintele nabateene de aici sunt mult mai puține ca număr față de cele din Petra, însă izolarea zonei aduce un sentiment de măreție însă și de fragilitate a ființei umane. Grupate în blocuri imense de stâncă sau izolate de toate celelalte pentru a fi sculptate în monoliți pierduți în vastitatea deșertului, mormintele sunt de o rară eleganță.

Atât Mada’in Saleh cât și Petra au fost în vechime orașe de pe tradiționalele drumuri comerciale ale nabateenilor, având nu doar case pentru locuit ci și caravanseraiuri și piețe largi pentru comercianții acelor vremuri. Nu ruinele acestora au reușit să străbată veacurile și să stârnească atenția după atâta amar de vreme, ci cele 131 de morminte care combină elemente arhitecturale greco-romane, cu detalii nabateene și babiloniene. O istorie scrisă în piatră.

Jabal Ithlib mai poartă și numele de Al Diwan și este unul dintre puținele exemple non-funerare de arhitectură nabateană. Scobit în peretele ascuns al unui deal stâncos, Al Diwan reprezenta locul unde se discutau problemele importante ale tribului și servea de asemenea pentru ospețe sacre. În peretele opus camerei scobite în stâncă în care singura mobilă este reprezentată de trei bănci cioplite, sunt nișe tăiate în stâncă în care zeitățile nabateene își aveau locul. Secole de ploaie au degradat însă sculpturile.

La sud de Al Diwan este Siq-ul, un pasaj îngust și ceva mai lung de 40m între două fațade de stâncă prin care se zărește cu greu o fâșie de cer. Mici altare împodobesc culoarul ce duce la un amfiteatru natural cu priveliști ample asupra locului.

Deșertul este presărat cu stânci și canioane înguste prin care care oamenii abia au loc să se strecoare, dar printre care acum mai bine de un secol se ascundeau tâlharii deșerturilor. Prin pustietatea aceasta arzătoare peste care acum se lasă adânc noaptea, la începutul secolului al XX-lea a fost construită calea ferată Hejaz pentru a ușura viața pelerinilor ce se îndreptau spre orașele sfinte Mecca și Medina, reducând dramatic timpii călătoriei și făcând foarte dificilă planificarea atacurilor de către triburile ostile de beduini. Drumul de fier acoperea o distanță de 1600km între Damasc (Siria) și Medina, deși planurile inițiale prevedeau o prelungire spre Mecca.

Calea ferată are însă prin locurile acestea o simbolistică mult mai profundă, căci acest proiect otoman aduce aminte de T.E. Lawrence – ofițerul armatei britanice ce a rămas în istorie ca Lawrence al Arabiei, și desigur de Revolta Arabă. În ciuda faptului că multe triburi arabe susțineau prezența liniei ferate pentru potențialul economic al acesteia, în timpul Primului Război Mondial conducătorul hașemit al Hejazului acelor vremuri – Sherif Hussein, a încheiat o alianță cu britanicii pentru a înlătura stăpânirea otomană din regiune. Linia ferată otomană a devenit astfel o țintă importantă, iar T.E. Lawrence a reușit să unească triburile locale de beduini împotriva noului dușman comun și să conducă atacurile proaspetei Revolte Arabe împotriva căii ferate și schimbarea întregii regiuni în ceea ce privește împărțirea politică. La mai puțin de douăzeci de ani de la lansarea liniei ferate, tot ce a mai rămas acum din ea sunt câteva stații măturate de vânturile pustiului, ruinele unor foste forturi garnizoană și urmele unui pod.