MACHU PICCHU ȘI RUINELE INCAȘE

El colectivo – microbuzul ce gâfâie din răsputeri, urcă cu greu pe versanţii ce înconjoară Cusco: 3400 – 3500 -3650m altitudine, iar asta doar pentru a ieși din căldarea în care se află orașul înainte de a-și începe nenumăratele coborâri și urcări spre Ollantaytambo. Undeva departe se zăresc uriașii încremeniți ai Anzilor, gheață și piatră prinse într-o încrâncenare eternă. Cerul este de un albastru palpabil – aproape că te aștepți să vezi cerneala zenitului prelingându-se.





Dominat de două ruine cocoţate pe versanţi, Ollantaytambo este un exemplu perfect de planificare urbană incașă, străduţele înguste și pavate cu piatră de râu fiind locuite încă din secolul al XIII-lea. Este ușor de imaginat cum spaniolii au pierdut aici una din bătăliile lor cele mai importante. Imenșii versanţi terasaţi au servit drept ziduri perfecte de apărare atunci când forţele conquistadorilor au asediat orașul, iar săgețile și bolovanii rostogoliţi de sus au înfrânt armele de foc ale invadatorilor. Din păcate însă, aici s-a câștigat doar o bătălie căci războiul a fost definitiv pierdut.










Paradoxal, călătoriile solitare nu duc lipsă de socializare. Două cupluri de columbieni mă invită din neant să-i acompaniez la o cerveza pentru a celebra simplul fapt că nu ne cunoaștem. La urma urmei, de ce nu? Întrebările curg de ambele părți dar spaniola mea învățată pe cont propriu se dovedește la un moment dat prea limitată pentru a continua discuția. Ne rezumăm la a gusta din simpaticul cuy ce mișună prin toate gospodăriile, și trebuie să recunosc că este una dintre cele mai gustoase tipuri de carne de până acum.







Trenul urmează fidel cursul râului printr-un defileu sălbatic, coborând ușor spre altitudini mai prietenoase. Străinii sunt privilegiați în cele două vagoane de lux atașate celor în care peruanii se îngrămădesc cu saci imenși de iută plini cu provizii pentru întreaga familie, iar plata este direct proporțională cu luxul. Calea ferată este totuși cea mai rapidă variantă de acces spre Aguas Calientes, iar bilete în vagoanele localnicilor nu se pot procura. Este și asta un fel de segregare – te face să te simți superior doar pentru a te scutura de mulți bani.
Râul, învolburat între pereţi înalţi de stâncă și păduri tropicale, este decorul perfect al unui film de aventuri amazoniene. În amonte, pădurea tropicală dispare lăsând locul versanţilor dezgoliţi să însoțească o Urubamba și mai învolburată. Rămân cu amintirea unui drum cu trenul la o altitudine mai mare ca acoperișul României.

Mi-ar plăcea să spun că am picat lat imediat ce am ajuns la hostel, însă adevărul este că muzica unei petreceri ce părea a fi cu mine în cameră și urletele unui copil din vecini, m-au ţinut treaz mare parte din noapte. Este ceva mai devreme de 4 dimineața și micul oraș Aguas Calientes nici nu pare că ar fi dormit. O parte din magazine sunt deschise și lumea face pregătiri febrile pentru drumul spre Machu Picchu.





Las hoardele nedumerite și mă strecor pe malul râului. Suntem doar noi doi pentru vreo jumătate de oră – apele Urubambei și cu mine, iar canionul săpat cu mult înaintea incașilor ne ţine companie. Cerul este de un negru atât de adânc încât constelațiile licăresc ca niște diamante vii ce pulsează alene pe o piele de tăciune.
Dincolo de vechea punte urcușul începe abrupt prin junglă, treaptă după treaptă săpate în munte. Este o experiență unică să mergi la frontală prin junglă – nenumărate foșnete și sunete neidentificate ale căror autori nu îi vezi dar îi simți în jurul tău. Lumea cunoscută se termină în raza frontalei. Dincolo de ea freamătă necunoscutul, noaptea.






Piesa de teatru stă să înceapă și, cum ajung la casa paznicului ce păzea cândva intrarea dinspre Inka Trail – pe atunci singurul drum de acces, cortina norilor începe să se miște. Învolburaţi de vânt, norii se rup și iau diverse forme ce se alintă printre ruine sau pe după piramida vârfului Waynapicchu. Nici o fotografie nu seamănă cu alta și atmosfera de tăcere absolută nu poate fi reprodusă. Înconjurat de lamele munţilor, nu este de mirare că orașul secret al incașilor a stat atât de mult timp ascuns. Abia acum odată cu răsăritul se poate vedea toată panorama crestelor. Peste verdele pădurilor, câteva vârfuri albite de zăpezi par capetele unor giganţi îmbătrâniţi.











Când Hiram Bingham a ajuns aici la începutul secolului XX, natura își reintrase în mare parte în drepturi. Câteva familii sălășuiau în bordeie ridicate din coasta muntelui, și pe rețeaua lor de scări și poteci americanul a devenit primul străin ce a privit ‘orașul pierdut’ al incașilor. Machu Picchu fusese pus pe hartă.

Terasele întărite cu lucrări de piatră sunt atât de bine făcute și polizate de trecerea timpului, că nici un fir de păr nu mai încape între blocurile de piatră.






Spre Waynapicchu totul este în trepte. Urcușuri prelungi și coborâri iluzorii. Fuioare de nori întorc cerul pe pământ și dau senzația că pășești prin cer. Ultima parte este aproape verticală, un ultim test pentru cei cu adevărat virtuoși. Aici, la puțin peste 2700m altitudine, este locul unde conform legendei trăia marele preot și virginele locale. În fiecare dimineață, ca parte a unui ritual de venerare a soarelui, un mic grup însoţit de marele preot cobora în Machu Picchu să vestească o nouă zi.












Coborârea spre Templul Lunii nu este alegerea multora. Prăpăstii, junglă, scări de lemn șubrede și nelipsitele orhidee – asta ratează cei ce preferă calea scurtă de întoarcere. Se coboară mult, până nu departe de apele Urubambei, doar pentru a se urca din nou nesfârșite trepte tocite și aproape înghițite de junglă. Apa rămâne ca o himeră undeva în vale în timp ce setea se instaurează. Umezeala pădurii îngreunează și mai mult efortul.












Nu știu care experiență îmi va rămâne mai vie în minte: cea când trena joasă a norilor ce nu promitea nimic a început să se dea ușor la o parte devăluind timid străvechiul oraș, sau momentul de strălucire intensă al orașului sub un cer de safir. Pachamama a fost bună cu mine.










One thought on “MACHU PICCHU ȘI RUINELE INCAȘE

  1. Doamne, ce imagini grozave! Fii mândru Marius, că ai ajuns pe înălțimile unor atât de uimitoare și misterioase locuri! … și de ce nu și de experimentarea curiozității culinare a Cavia porcellus!
    Felicitări pentru tot: călătoriile și pozele tale mă fac, de fiecare dată, să visez cu ochii deschiși, sunt deliciul meu de încântare maximă!

Leave a Reply

Your email address will not be published.